Nu știu ce am citit… Thriller sau dramă? Probabil nici autoarea nu a decis pe care parte s-o ia. Cert e că am intuit finalul pe la jumătatea cărții. Cumva intriga nu este păstrată, se oferă prea multe detalii într-o fază incipientă.
O mamă nu-și poate uita copilul, tot așa cum nici copilul își poate uita mama.
Autoarea povestește istoria din două planuri cel al trecutului, anul 1956 și cel al prezentului – 2017. Povestea începe atunci când tânăra Ivy Jenkins rămâne însărcinată și este trimisă la St Margaret. Aceasta este o casă administrată cu strictețe de către biserica catolică și este destinată fetelor necăsătorite. Acolo fetele sunt puse la lucru, au parte de tratamente inumane, sunt maltratate și pedepsite pentru “păcatele carnale”, iar atunci când nasc, copii le sunt luați pentru a fi dați spre adopție.
Revenim în prezent unde jurnalista Samantha Harper descoperă printre lucrurile bunicilor, scrisorile scrise de Ivy. Aceste scrisori care conțin durere și groază, o motivează să pornească într-o cercetare și luptă contra cronometru, dat fiind faptul că așezământul St Margaret urmează a fi demolat în următoarele zile.
Probabil am avut eu așteptări prea mari și acestea nu mi-au fost atinse. Istoria interesantă, însă ceva n-a mers. Indiferent ce a vrut autoarea să scrie, dramă sau thriller, sau poate un amalgam din cele două. Cert e că aici ceva a lipsit, un fel de mâncare care arată bine, însă căreia îi lipsește sarea și piperul.
Am mai citit cărți în care se intercalau scrisori din trecut, citite de către cineva din prezent. Aici, în mod surprinzător prin mijlocul scrisorii intervine naratorul la persoana a treia pentru a da detalii despre momentul din trecut în care era redactată scrisoarea. Aceasta, după părerea mea, strică firul acțiunii și deci credibilitatea istoriei. Cred că trecutul putea fi reprezentat aici doar prin scrisori. Sau dacă autoare a ținut cu tot dinadinsul să ofere mai multe detalii și deci să folosească și naratorul la persoana a treia, aceste pasaje trebuiau separate de scrisori. Așa am simțit eu din perspectiva mea de cititor…
Totuși am apreciat scoaterea în evidență a unui fapt istoric necunoscut pentru mine și probabil pentru mulți cititori. Am aflat aici despre Spălătoriile Magdalene din Irlanda care au existat până în 1996. În 1993, 155 de morminte fără nume au fost descoperite în terenul mănăstirii uneia dintre spălătorii. Se estimează că peste 10 mii de femei și fete au fost închise în aceste spălătorii. Ele veneau din surse diferite, din închisori, școli de corecție, dar și fete care suferise abuzuri sexuale, violuri, bolnave mental, sau pur și simplu gravide și nemăritate.
Este vorba de o perioadă în care biserica catolică avea o mare influență asupra comunității. Cu toate astea, sunt de acord cu autoarea care afirmă la final că nu “călugărițele diabolice” au permis aceste atrocități, ele erau doar un mijloc, o instituție. Vinovați de abuzurile la care au fost supuse mii de femei, se fac toți membrii comunității: familii, rude, autorități locale care au trecut cu vederea aceste grozăvii.
La final autoarea ne redirecționează și către sursele de inspirație care au stat la baza acestui roman. Am luate note, posibil printre ele să fie cărți care au tratat acest subiect într-un mod mai pe placul meu.
Alte recenzii de la Emily Gunnis:
