Robert Șerban este un autor român contemporan, cartea sa apărând în 2021 la editura Polirom în colecția Ego proză, una dintre cele mai bune colecții de pe piața editorială românească ce promovează autorii români contemporani.
Am citit cartea cu o oarecare reținere, dar și o mare curiozitate, fiindcă personal nu m-am apropiat prea mult de proza scurtă până acum. Mereu am fost fanul romanelor (de preferabil, cât mai lungi) și eventual al cărților de eseuri, proza scurtă și poezia încă n-am avut plăcerea să le gust pe-ndelete (deci, disclaimer: urmează o recenzie scrisă de cineva cu gusturile încă neformate în proza scurtă).
Încă din titlu avem un indiciu asupra povestirilor din carte. Oamenii sunt în trening, fiindcă sunt obișnuiți, desprinși din scene cotidiene, fără nimic spectaculos în ei. Sunt oameni pe care-i vezi zilnic pe stradă. Unii, ce-i drept, sunt în costum – ei sunt descriși însă cu familiaritate.
Prin urmare, fiecare povestire e despre oameni, de la țărani neaoși care muncesc pe câmp toată ziua și fac dragoste în corturi (Sandu Ghiran din Dragul tatii) la arhitecte obsedate de probleme de design interior (Probleme de arhitectură) – da, o mare diversitate.
Ce am remarcat e că mai multe povestiri par aparent banale, apoi apare spre final un detaliu și mai prozaic care însă declanșează ceva… straniu și totodată amuzant. Vezi, de exemplu, Gaura din ciorap și pofta de gol, unde o gaură la ciorap îi strică seara picantă unui om mereu grăbit, al cărui ideal e să aibă și el timp să-și bea cafeaua în tihnă…
Majoritatea au un clenci, o răsturnare de situație, o chestiune neașteptată care dă sens pe nepusă masă unei povești aparent neinteresante; uneori acest clenci ține de domeniul umorului (Caz special), alteori de al tragicului (Pasagera din stația de autobuz).
Tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult la povestiri, finalul care mă ia pe nepregătite. Îmi amintesc, de pildă, de Probleme de arhitectură, unde deznodământul unui fel de studiu de caz asupra unei arhitecte maniace e parcă desprins dintr-o cu totul altă carte. Și, cu toate astea, are sens. Și, de ce nu, umor.
Mi-a plăcut și Flagrant, unde niște studenți români se confruntă cu râsetele ironice ale unor francezi care-i învață să fumeze iarbă, într-un fel de efort civilizator de a-i moderniza pe tinerii veniți dintr-o țară pentru francezi cel puțin suspicioasă, dacă nu primitivă de-a dreptul.
Mărturisesc că pe unele am simțit pur și simplu că nu le înțeleg sau nu le simt, mi se păreau de-a dreptul fără noimă. Altele nu mi-au displăcut, dar nici nu pot să zic că m-aș da în vânt după ele. O fi o chestiune pur subiectivă, căci povestirile în sine m-au prins, dar n-am simțit că au și rămas cu mine după, nu ca ceva care mi-ar reveni constant în minte. Ca passe-temps însă merge, zic eu.
În fine, n-o să uit totuși fundalul de compasiune umană care învăluie toate povestirile, compasiune plăcut îmbinată cu umorul și situațiile neverosimil de verosimile.
Alte recenzii de la Robert Șerban:
