Lena Constante a fost o artistă plastică română, unul dintre primii decoratori din teatrul de păpuși românesc, scenografă, cooptată de Elena Pătrășcanu în echipa teatrului de păpuși Țăndărică. În tinerețe, sub conducerea lui Dimitrie Gusti, a făcut parte împreună cu viitorul soț din echipele complexe de monografiere a satului românesc. A studiat arta populară, ceramica, mobilierul, ţesăturile, broderiile costumelor, icoanele, tot ce se află într-o locuinţă ţărănească. Pentru țărani obiecte de uz casnic, pentru ea, obiecte de artă.
Lucrând cu Elena Pătrășcanu, ea intră, în mod inevitabil, în cercul apropiaților minstrului de justiţie comunist Lucreţiu Pătrăşcanu care văzut de Dej ca potențial rival la conducerea partidului este arestat și acuzat de naționalism burghez și spionaj. Odată cu el sunt arestați și alți membrii de partid sau simpatizanți. Printre ei și Lena Constante. După 5 ani de anchetă, pe care îi petrece în închisoare și 6 zile de proces, Pătrășcanu este condamnat la moarte, iar Lena la 12 ani de închisoare. Este eliberată abia în 1962. Din acești 12 ani, 8 ani și jumătate i-a petrecut în izolare totală în diverse penitenciare din țară. Abia în 1968, la rejudecarea procesului este găsită nevinovată și reabilitată. Dar până la reabilitare, a fost nevoită să înfrunte teroarea închisorilor comuniste și să învingă cei trei mari dușmani pe care i-a întâlnit aici: frigul, foamea și frica. De-a lungul acestor ani, încet încet reușește să îi înfrângă pe rând pe toți.
Evadare tăcută povestește experienta celor 3000 de zile petrecute în izolare, anchetele, interogatoriile, strategiile perfide si dovezile incerte ale acestora, pedepsele, bătăile, abuzururile, privațiunile, umilințele, șantajul, amenințările. De două ori cedează, își scrie și semnează mărturisirea și de două ori o neagă acuzând tortura și șantajul emoțional la care a fost supusă.
„După douăsprezece zile semnez ceva. Nici nu ştiu ce am semnat. Creierul meu nu mai funcţionează. Voinţă? Principii? Demnitate? Conştiinţă? Nu mai eram decât o grămadă de carne beată. Nimic, decât nişte resorturi ruginite. O maşină stricată. O formă goală. Au torturat în mine însăşi natura. Au atentat la un mecanism misterios. Vital. Dacă mi-ar fi cerut atunci, ca să mă lase să dorm, să declar că aş fi furat, omorât, că mi-aş fi asasinat părinţii, aş fi semnat orice. Orice, dar, mai ales, condamnarea mea la moarte.
Fie-vă milă de oameni!…”
Tratamentul suportat de această femeie este crunt. Tăria ei de caracter, modul în care a reușit să își țină mintea ocupată în toți acești ani pentru a nu înnebuni în ciuda lipsei de resurse, rezistența, refuzul de a ceda, admirabile. Este de asemenea admirabilă, eleganța cu care chiar încearcă uneori să-și disculpe torționarii, în ciuda cruzimii și abuzului de putere practicat de aceștia, dar și că, având în vedere situația în care se afla, torturată, înfometată, abuzată, reușește să rămână lucidă și chiar să găsească calea de a demonta acuzațiile de spionaj aduse de acuzare.
8 ani și jumătate, Lena a trăit și s-a simțit ca un animal în cușcă, dar n-a clacat, a rămas stoică, a sperat până la final în libertate, susținută de ideea că familia o așteaptă acasă. Visul reîntoarcerii este sfârșitul coșmarului, încercarea lor de a-i distruge trupul și spiritul a eșuat. Lena a învățat multe din experiența încarcerării, dar a plătit scump pentru fiecare lecție primită. Teribilă spovedanie. Nu este o relatare politică, este o carte despre suferință, solidaritate și speranță, dar mai ales despre cât poate duce un om.
“Odată am avut părinţi. Am avut surori. Prieteni. O casă. Un pat. Am avut cerul şi soarele, apa şi pâinea. Pământul întreg. Azi nu mai am nimic. Nimic, în afară de o haină de blană. Draga mea haină de blană, te iubesc. Tu îmi ţii cald. Tu mă mângâi. Blana ta păstrează căldura turmei. Mireasma păşunilor. Eşti singurul meu bun. Singurul meu prieten.
Nu trebuie să mă mai gândesc decât la acei care nu au nici măcar o haină de iarnă, care să le ţină de cald şi la trup şi la suflet.”“Zi după zi simt cum îmi dispare frica. Nu mai îmi este deloc frică. De ce ar mai putea să mai îmi fie frică pe lumea asta? Mi-a fost frică de proces, pe drept cuvânt. Acest punct crucial a fost depăşit. Să-mi fie frică de foame? A şi venit. De singurătate? Sunt singură. Ce alt infern viitor mă mai poate înspăimânta? Ceea ce forma centrul fricii mele era aşteptarea. Nu mai am nimic de aşteptat. Nu mai există nimic de care să-mi fie frică.”
Alte recenzii de la Lena Constante:
