Este prima mea întâlnire cu Amos Oz. Trebuie să recunosc că aveam așteptări mari de la autor și de la cartea aceasta în particular. Nu pot afirma că nu mi-a plăcut, însă nici să-i aduc elogii nu aș dori. Cartea mi-a fost recomandată cu ceva timp în urmă și cum fac de obicei, selectez lecturile din lista TBR fără a-mi reaminti subiectul sau prezentarea cărții care m-au făcut să adaug cartea la lecturi viitoare. Prin urmare, am purces la lectură doar cu ideea că este o carte musai s-o citesc și atât.
Cartea este compusă la prima vedere dintr-o colecție de mici nuvele, aparent independente, însă care sunt unite prin amplasarea spațial-temporală.
Suntem în comuna Tel Ilan, o comunitate mică în care oamenii trăiesc în pace și armonie. Însă, de la o vreme mici incidente sau temeri umbresc liniștea locuitorilor. Aceste trăiri neliniștitoare par banale, inexplicabile, iar uneori chiar izvorâte din plictis. Îl cunoaștem pe bătrânul Pesah Kedem care este obsedat de un zgomot surd, asemeni unei săpături, pe care îl aude în fiecare noapte la temelia casei. Neliniștea bătrânului este alimentată și de nemulțumirea că fiica lui adăpostește un student arab. Aflăm și o părticică din zbuciumul tânărului Kovi care prinde la curaj într-o seară și-i declară dragoste bibliotecarei din comună, care este cu mult mai mare decât el. Neliniștea doctoriței Ghili Steiner este reprezentată prin așteptarea în stația de autobuz al nepotului care trebuia să sosească din capitală. Un alt protagonist este Iosi Sason, agentul imobiliar care visează să pună mâna pe o casă veche din sat și să construiască în locul ei o vilă impunătoare. Iar cel mai neliniștit este poate alesul local, Beni Avni a cărui soție dispare într- o zi, lăsându-i ca de-obicei prânzul pe masă.
Toate personajele sunt conturate și îți stârnesc curiozitatea pentru a-i urma în vâltoare vieții cotidiene. Din primele rânduri am fost cucerită de realismul dezgolit al autorului. Personajele sale sunt persoane pe care le întâlnim în viața de zi cu zi, sunt oameni obișnuiți care își trăiesc grijile și temerile. Aceștia sunt desprinși dintr-o comunitate mică și fiecare își joacă rolul său.
Și deși la început mi-a plăcut realismul și descrierile dezgolite, totuși după fiecare nuvelă/capitol parcă aveam impresia că nu duc lectura la un bun sfârșit, aveam senzația că am rămas cu ochii în soare așteptând mereu deznodământul. Tensiunea mereu crescândă cere parcă un punct culminant, care însă nu apare. La fel de liniar este scris și ultimul capitol, iar multitudinea nuvelelor nu sunt înglobate într-un final logic sau de tip surpriză.
Pe alocuri aveam impresia că-l citesc pe Murakami. Sunt curioasă dacă această asemănare a fost sesizată și de alți cititori.
Poate nu am început eu cu cartea potrivită sau nu am înțeles-o, cert e că nu mi-aș dori s-o recitesc.
Alte recenzii de la Amos Oz:
