Sunt la a patra carte a lui Mihail Drumeș și trebuie să afirm că autorul și-a păstrat locul de frunte printre scriitorii români preferați. Are Drumeș un farmec aparte, o melodicitate a frazelor și o frumusețe a sloveni pe care o poți confunda doar cu Teodoreanu.
Ilarie Magheru se evidențiază încă din copilărie, fiind un băiețel curios și interesat de tot ce-l înconjoară, primul la învățătură și înzestrat cu o inteligență ascuțită. Ajuns la adolescență se îndrăgostește de o tânără cu care planifică să se căsătorească, însă aceasta moare. Astfel, tânărul Magheru ajunge medic, din dorința de a salva alte vieți.
Un accident nefericit, îl aduce pe banca de acuzați. Fiind în drum spre nunta surorii sale, trenul cu care mergea este accidentat. Călătorind în vagon cu un boier bogat care avea asupra sa 500.000 lei, după accident Ilarie se trezește cu banii boierului în buzunarul său și află că boierul Zăvideanu nu a murit de moarte bună, ci a fost strangulat. Unica explicație pertinentă care se impune este faptul că Ilarie într-o criză de somnambulism l-a omorât pe boier și i-a luat banii.
O adevărată luptă interioară începe. Magheru este copleșit de răzvrătirea propriei conștiințe, remușcările cresc pe zi ce trece, iar el se simte din ce în ce mai culpabil de cele săvârșite. Crește disprețul față de sine și odată cu aceasta scade stima de sine. Va putea Doctorul Magheru să îndure iadul din el cauzat de remușcări și accese ale conștiinței? Cum își va găsi ispășirea și liniștea?
Am fost plăcut surprinsă să descopăr un altfel de subiect, un melanj de intrigă, romantism și idei filozofice. O asemuire cu celebra operă a lui Dostoievski este întrevăzută. Lupta interioară a protagonistului este similară celei duse de Raskolnikov.
În acest context c
red că mesajul transmis de către autor este că cea mai grea luptă pe care o duce omul este cea cu sine însuși, cu propria conștiință și propriile gânduri. Dacă de impedimentele externe omul se apără prin evadarea interioară, atunci, de propriile gânduri și disprețul față de sine, nu există o armă cu care să se apere. Conștiința sa este mereu acolo, iar remușcările sunt precum o sarcină grea pe care o duce mereu în spate.
Este o lecție de modestie și despre puterea conștiinței. Magherul este un personaj care impresionează prin puritatea simțămintelor sale. Dacă la început avem dubii privind personalitatea sa, ajungem chiar la un moment dat să ne îndoim de onestitatea lui, de bunele intenții, spre sfârșit ne cucerește prin personalitatea sa.
Cartea abundă în figuri de stil bine ticluite. Construcția frazelor este una maiestuoasă. Dialogurile conțin un limbaj simplu, însă psihanaliza din spate este una de o înaltă speță.
Spre final ar mai fi de adăugat că mi-a plăcut cartea și nu-mi explic de ce se vorbește prea puțin depsre ea, spre deosebire de “Scrisoare de dragoste” și “Invitația la vals”. Le găsesc pe toate la fel de bune. De-altfel recomand și “Elevul Dima dintr-a șaptea”.
Și știi doar că un criminal distruge două vieți: una a victimei, cealaltă a sa, proprie.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Mihail Drumeș:
