Mă înscriu în rândurile cititorilor care admiră eforturile conjugate ale autorilor din nișa memorialistică. În primul rând, aceștia fac un exercițiu complex de terapie personală, aducând în fața cititorilor o scriitură sinceră despre vremuri deloc ușoare sau despre emoții pe care doar trecerea timpului le face recognoscibile și înțelese. În al doilea rând, a scrie memorii înseamnă a pactiza cu demonii lăuntrici, a accepta un trecut care poate a durut (sau nu), dar care sigur ne-a plămădit ca ființe. În al treilea rând, autorii memorialiști par să despice crusta rănilor prinse nu dintr-un masochism snob, ci pentru că acolo, în miezul lucrurilor, stă o pace lăuntrică, alimentată de pacea care vine la pachet cu amintirile.
Cartea „Ireversibil” semnată de Tatiana Crețu este un omagiu adus vremurilor când iubirea ne servea de hrană, când lipsurile și sărăcia se suplinea cu relații umane de altă factură. Aceasta portretizează figurile bunicilor și părinților, amintește de cele mai inedite și interesante momente din copilărie, momente pe care le citești cu nesaț și la care ori zâmbești, ori lași tristețea să te învăluie.Senzația mea, de-a lungul acestei cărți, e că mi s-a turnat o ceașcă de ceai din flori de tei și cineva îmi șoptește la urechi istorii de după cortina anilor.
„Ireversibil” este un volum despre care mă încumet să zic că e o carte bună de pus la suflet, scoțând în față valori umane care poate ne-ar prinde bine în această lume, fie măcar pentru o clipă. Tatiana Crețu pornește de la premisa umană, dezvăluind cititorilor o narațiune sinceră, fără pic de resentiment pentru propriul trecut, un aspect deloc neglijabil și onorabil pentru un scriitor. În egală măsură, această carte pare să se înscrie în categoria celor profund vizuale:
Am cinci sau șase ani… Ajung la portița de lemn. Apăs cu putere spre interior, iar portița scârțâie prelung, parcă tânguindu-se de nerăbdarea mea, care o scoate din starea de liniște și de comoditate. Mătușile, ca două fotografii de colecțe, stau pe prispa de lut. E atâta liniște în privirile lor blânde și resemnate, că aș putea crede că nu e nimeni acasă.
Observăm că autoarea operează cu instrumentul observației, făcând introspecții de anvergură în timp, ceea ce e perfect pentru un volum de memorii. Totuși, estimările sunt ceea ce transformă narațiunea din una pur cronologică în una empatică, spirituală. Este o mostră de literatură în care trecutul nu te covârșește, dar te provoacă să îl descoperi. Mi se pare, prioritar, o lectură cuvenită pentru generația tânără, cei care nu au prins „raiul socialist”, dar care simt nevoia să suplinească acel gol dintre generații.
Nu-mi rămâne decât să felicit autoarea cu realizarea unui volum care chiar resuscitează un trecut în care penuria materială se suplinea cu adevărate prietenii și cu iubirea sinceră oferită de cei dragi. O carte care mi-a amintit cât de ireversibil este timpul și cât de necruțător.
Alte recenzii de la Tatiana Crețu:
