La prima vedere această carte nu are nimic care să te atragă decât numele sonor de pe copertă. Cred că aceasta a fost prima curiozitate pe care am urmat-o atunci când am deschis cartea: ia să văd ce a scris fiul lui Florin Piersic.
Chiar și când începi a o răsfoi, tot nu te atrage textul scris exclusiv cu minuscule, lipsa liniilor de dialog și formatul textului neordinar, parcă tras la mașina de scris. Îți dă impresia unei lecturi greoaie și dificile. Însă, când parcurgi primele pagini, ești suprins de faptul că este o lectură captivantă și deloc grea. Întorci paginile cu viteză și devii tot mai curios și mai lipit de carte.
Este o culegere de povestiri menită să oglindească societatea noastră, din trecut, dar și din prezent. Autorul folosește sarcasmul, umorul negru și ironia. Personajele acestor mici istorisiri sunt pe cât de diferite, pe atât de colorate.
Multiple tipaje de oameni sunt scoase în evidență. Stewardesa care zâmbește mereu, cerșetorul care îți dă satisfacția propriei grandori, amanții cu amanții lor, proprietarul de galerie care nu înțelege nimic în tablourile pe care le vinde, însă care e în stare să scoată sume uriașe pe ele. Până și tipul care își procură o mașină șmecheră (“un merț”) doar pentru a fi primul care pornește la semafor. Și nu-i bai dacă răstoarnă vreo babă sau dacă vreun “gabor” (polițist) îl oprește.
Istoria “the stand in” o aduce în prim-plan pe o profesoară care este nevoită să se tundă chilug pentru a câștiga cinzeci de lei. Este probabil istoria cea mai tristă, dar care are cu siguranță o fărâmă de adevăr.
Femeia care crede în ghicitoare și în ceea ce i-a prezis aceasta, că se va realiza peste zece ani în viața ei, chiar dacă totul este precum în poveste și atât de departe de realitatea sa.
La începutul povestioarei “plastic” par
că mă deranja acea repetiție de “plastic” care vine să descrie totul ce-i înconjoară pe cei doi protagoniști: femeia de plastic și bărbatul de plastic. Însă, cu cât am avansat, am sesizat faptul că prin aceste exagerări, autorul a vrut să ne sensibilizeze asupra plasticului din viața noastră și asupra falsității. Priveam pe internet un video în care se exemplifica felul în care până și în industria alimentară este introdus plasticul. Și dacă mergem mult mai departe, siliconul cu care se “repară” mulți oameni (în special femeiile) nu tot plastic e? Dar unghiile false, dar genele?
Industria cinematografică, dar și televiziunea sunt și ele vizate. În “the producer” îl avem pe acel producător (sau în general angajator) nesimțit, care își cheamă angajatul la serviciu, atunci când acesta stă la căpătâiul mamei decedate.
Nici industria pornografică, jocurile de noroc, prostituția, nu au fost trecute cu vederea. Show-urile TV, cu insigna “senzațional” nu sunt nici ele ignorate, cele care îți aduc doar “un căcat foarte mare și foarte puturos” și din pricina cărora ți-i somn a doua zi.
Deși spre final autorul își exprimă speranța ca aceste personaje să nu fi existat vreodată, teamă-mi-i că aceste tipajele de oameni nu doar că au existat cândva, dar continuă să existe și-n prezent. Pe mulți dintre ei i-am întâlnit chiar eu. Și dacă citiți cartea, veți realiza că și voi îi cunoașteți.
Eh, este o carte cumplită! Deja sunt în căutarea volumul II.
uneori omul deversează în adâncul mării tone de substanțe chimice sau petrol. sau scufundă în mare o ambarcațiune care transportă deșeuri radioactive. iar marea jubilează. pentru că simte că i se dă atenție. și simte că e iubită și dorită. iar toate sacrificiile omului o copleșesc. relația dintre om și mare a devenit ideală. acest lucru a fost dovedit în ziua în care omul a găsit pe plajă câteva sute de delfini morți. morți sau muribunzi. atunci omul a înțeles că și marea îl iubește pe el. a înțeles că marea îl respectă și că se teme de el. a înțeles că marea îi adusese o ofrandă.
Alte recenzii de la Florin Piersic Jr:
