Literatura polițistă este una dintre cele mai populare genuri literare, însumând în limitele sale o tradiție devenită deja seculară. De la renumitul Sherlock Holmes la anchetatorii moderni din romanele nordice noir, fiecare scriitor vrea să aducă un soi de input, o semnătură originală, transformându-și eroul într-un soi de flagel al onoarei și demnității, pus în slujba Binelui. Un singur autor pare să vorbească despre vocația răului în formele sale cele mai neordinare. Este vorba despre britanicul Ian Fleming, omul care ni l-a dăruit pe aproape nemuritorul James Bond, figura marcantă a tradiției policier.
Am decis că este momentul să descopăr stilistica lui Fleming, mai ales că echipa editurii Rao a decis să reediteze cele mai importante și emblematice romane ale acestuia. Primul pe lista mea a apărut „Casino Royale”, mai ales că am adorat efectiv ecranizarea cu Daniel Craig, ultimul Bond din serie (care, se pare, în curând va fi înlocuit de un alt actor). Trebuie să menționez că Fleming scrie pe picior mare, incluzând cele mai diferite elemente descriptive, detalii, care formează și dau romanului o amplitudine, o textură, dacă îmi e permis să afirm asta.
„Casino Royale” a apărut în 1953 și este primul roman din franciza bondiană, reprezentând un intro pe scenă a marelui James Bond. Acesta este în misiune, în Royale – les- Eaux, unde trebuie să-l contracareze pe Le Chiffre, un personaj echivoc, un cap de mafie, care se află sub controlul agenților SMERȘ, o organizație rusă din Uniunea Sovietică. Să nu uităm că ne aflăm la începutul Războiului Rece, când comuniștii reprezentau o adevărată fobie a europenilor, iar agenții cu dublu zero erau aruncați în tot felul de acțiuni deloc ușoare.
În Casino Royale, James Bond este un agent cu ani de experiență în spate, care decide să joace Baccarat cu Le Chiffre, astfel încât să îl ducă la faliment, atrăgând mânia celor din SMERȘ, o organizație de spionaj comunist.
Acesta o cunoaște pe Vespa, o tânără care îi e recomandată de angajatorii săi ca parte din propria legendă, doar că acesta este de departe atras de figura ei melancolică și jovială, în egală măsură. Între cei doi se înfiripă o relație caldă și specială, iar Bond, pentru prima dată, lasă armura jos.
Am fost copleșită de stilistica lui Fleming, care, se pare, prefera narațiunea stratificată. În acest fel, cititorul este prins și atenția sa trebuie să se focalizeze exclusiv pe povestire, altfel riscă să scape cele mai importante detalii.
La vremea sa, Fleming a fost și criticat, și lăudat pentru talentul său, unii cititori afirmând că acesta nu face literatură în sensul mare, iar alții apreciindu-i tenacitatea și prolificul cu care și-a construit personajele și istoriei.
În viziunea mea, reușita lui e că a putut să diminueze acea linie de alb – negru dintre bine și rău, mergând dincolo de ideile fixe ale societății în care a trăit și a scris, lansând un roman în care fiecare e bun și rău în egală măsură, din conveniențe sau nu. Las aici acest pasaj care mi s-a părut exemplificativ în acest context:
Nu-i acordăm Diavolului nici măcar o șansă! Există o carte despre bine, care te-nvață cum să fii bun, dar nu există o Carte a Răului, despre felul în care ar trebui să te comporți ca să fii rău. Diavolul n-a avut profeți care să-i scrie cele Zece Porunci și niciun colectiv de autori care să-i redacteze biografia.
Volumul a fost tradus de Horia Nicola Ursu, la editura Rao.
Alte recenzii de la Ian Fleming:
