Dacă ești familiarizat cu istoria Pakistanului ai putea clasa Rușinea ca fiind o alegorie politică, dar nu este condiție obligatorie deoarece o poți citi fără probleme ca pe un basm modern dacă ești un european neavizat ca mine.
Trimiterile pe care autorul le face către anumite evenimente sunt atât de bine cosmetizate și atât de metaforic expuse încât cred că doar unui cunoscător instruit i-ar fi ușor să le ordoneze. Rushdie s-a străduit să creeze confuzie și chiar susține cu un umor britanic original că această carte este doar o poveste modernă ce n-ar trebui să fie luată prea în serios și nici n-ar avea de ce să fie arsă sau interzisă având în vedere că țara în care se desfășoară nu este tocmai Pakistan. Bănuiesc că nu e ușor să trăiești cu o fatwa deasupra capului mai bine de trei decenii și că mai simți nevoia din când în când să te revolți pentru pedepsele absurde aplicate având ca scuza libertatea de exprimare.
În Rușinea, Rushdie merge pe cartea realismului magic care se dovedește a fi câștigătoare deoarece reușește să scrie o bijuterie literară, cu ritm, cu suspans, care îți incită curiozitatea și îți captează atenția total. Personajul principal propus de autor, dar abandonat de multe ori pe parcurs în favoarea altor personalități mai fascinante, este Omar Khayyam Shakil, un copil cu trei mame-surori și fără niciun tată, născut în orașul de frontieră Q., care își trăiește copilăria practic închis în casa părinteasca fără niciun fel de contact cu exteriorul. Provine dintr-o familie foarte bogată care a menținut distanța socială atât față de populația locală cât și de coloniștii britanici, cu o singură excepție care a avut loc în momentul conceperii lui Omar. Omar trăiește timp de 12 ani de zile în uriașul conac al mamelor sale, înconjurat de nenumăratele artefacte, colecții și obiecte depozitate aici de-a lungul timpului de strămoșii lui. Conacul este un corn al abundenței pentru plata furnizorilor, iar Omar nu duce niciodată lipsă de nimic, pe plan material. Mamele i-au ales numele după un cunoscut poet, dar Omar n-a avut înclinație artistică, ci a ales medicina. Părăsirea conacului pentru a urma cursurile facultății este momentul în care abandonează atât casa, cât și familia pentru totdeauna. Ca medic, își clădește o reputație ireproșabilă, în schimb ca ființă umană este lipsit de valori morale, un om care nu înțelege rușinea. Omar este un hedonist declarat: este un desfrânat, este pasionat de jocuri de noroc, consumă alcool și droguri, frecventează bordelurile și cazinourile. Plecarea lui Omar din conac este de asemenea și momentul în care autorul îl abandonează pentru prima dată în favoarea altui personaj.
Îi cunoaștem pe rând pe Raza Hyder (cel care va deveni la un moment dat socrul lui Omar), erou decorat de război și viitor dictator al țării și pe Iskander Harappa, căsătorit cu o verișoară a lui Raza și prietenul de desfrâu al lui Omar. Cele două noi personaje sunt atrase și încep să se implice în scena politică a țării. Acest lucru dă naștere unei rupturi în prietenia dintre cei doi bărbați, iar competiția devine din ce în ce mai înverșunată cu cât statutul lor politic crește. În spatele lor, regăsim femeile – soții, mame, bunici, prietene, amante, fiice, servitoare. Ele sunt de fapt cele care fac ca intriga să curgă. Ele sunt motivele care stau în spatele tragediilor și evenimentelor trăite de protagoniști. Deși au un statut inferior, deși trăiesc într-o societate profund patriarhală, deși bărbații lor privesc chestiunea onoarei ca fiind capitală pentru propria reputație și astfel deasupra capetelor feminine atârnă în mod constant o sabie gata să cadă, ele reușesc să devină rotițele care pun mecanismul în mișcare. Pentru că sunt diferite și ieșite din tipar și pentru că reacțiile lor, absurde și de neînțeles de cele mai multe ori, dar hotărâte, schimbă destine.
Rushdie a reușit din nou să mă uimească cu erudiția sa și să mă facă să mă simt analfabetă intelectual, chiar retardată de multe ori când m-am simțit pierdută în multele repere literare și culturale, în simbolistica, metaforele și cosmetizările subtile ale realității. Sunt sigură că am ratat multe aluzii istorice deoarece sunt neinițiată în evenimentele marcante ale Pakistanului și am trecut pe lângă ele ca gâsca prin apă fără să am habar.
Tema principală a poveștii se găsește chiar în titlu și este experimentată pe rând de fiecare personaj, dar percepută, conștientizată și asumată în moduri total diferite. Rușinea apare atât la nivel individual cât și la nivel național fiind una dintre cauzele care generează violența și întreține corupția și războiul. Și cu cât face mai multe trimiteri subtile la situația din Pakistan, cu atât mai tare conștientizezi că nu este vorba doar de Pakistan, ci că aceste probleme și situații pot fi extrapolate în plan universal (vorbim despre corupție, habotnicie, exces, prejudecăți, etichete și practici discriminatorii, etc)
Oriunde mă întorc e ceva de care să-mi fie rușine. Dar rușinea este ca orice altceva; trăiește cu ea suficient de mult și devine parte din mobilier.
Poziția lui Rushdie față de personajele sale este în mare măsură răutăcioasă și lipsită de toleranță și este evidentă prin prisma naratorului folosit pentru a reda povestea, narator care nu participă activ în poveste și întrerupe din când în când relatarea pentru a povesti propriile pățanii ce fac de multe ori trimiteri directe la climatul politic istoric din regiune și n-au legătură directă cu personajele principale.
Rușinea, ca sentiment, este amplu dezbătută de un Rushdie indignat, dezgustat și ironic, prin exemple concrete, ajungând ca, la un moment dat într-un punct de maximă saturație, să creeze monștri. Pare că, față de ambiție, dorință, putere, trădare sau răzbunare, rușinea mai poate fi ascunsă. Cel puțin până se produce explozia. După aceea lucrurile pot degenera într-un mod năprasnic și imposibil de stăpânit. Este o poveste plină de realism magic, este o parodie plină de insinuări politice și culturale, este o satiră ce combină grotescul fizic cu absurdul spiritual și moral.
Alte recenzii de la Salman Rushdie:
