Suntem generațiile copiilor schilodiți de toate reminiscențele a tot răul, care s-a întâmplat de-a lungul celor câtorva milenii, de când există planeta noastră. Și nu o zic pentru a reproșa cuiva ceva, pentru că și ei, părinții noștri, au fost educați la rândul lor de părinți, la fel de schilodiți, poate un pic mai puțin. Cine poate cuantifica?
Lastocika este o fetiță adoptată de Tamara Pavlovna – o rusoaică mutilată de lăcomie și sângele unui popor cotropitor, care visează la altceva decât măceșul din ogradă sau copiii cu care se joacă. Ea vrea să o cunoască pe noua sa mamă. Una adevărată. Cred că din cauza istoriei, pe care o are cartea Tatianei Țîbuleac, am ajuns să îndrăgesc enorm povestea Lastocikăi. Cum să nu aprecieze ea omul care a vrut să-i dăruiască o familie, chiar și una incompletă. Nu asta conta, ci faptul că lumea ei a prins culori, chiar și iarna. Noua sa mamă visa să se îmbogățească, iar fiica ei o va ajuta în acest sens, învățând-o rusește, învățând-o ce înseamnă viața, școală, cum se face banul și cum să-l prețuiască. „Am să fac din tine om”, îi tot zicea mama Tamara, și spre asta a tins Lastocika (Rândunica, traducere din rusă).
Dacă unii vor zice că istoria celor două este una obișnuită, de masă, pentru că Uniunea era de-o culoare peste tot, părinții erau reci și calculați, principala preocupare era mâncarea pe masă și conduita, iar căldura pentru creșterea celor mici, de care avea nevoie orice copil, era lăsată la balcon, alții vor rămâne marcați de răceala acelor timpuri, de dialogurile slobode de orice dragoste. Nimic nu este mai simplu decât admiterea adevărurilor din ambele tabere, este aceeași imagine descrisă de două tabere diferite.
Am mai auzit o părere precum că, timpurile sunt mereu la fel, oamenii vor aceleași lucruri, doar medicina și tehnologiile avansează, noi rămânem aceleași maimuțe care au nevoie de distracții și un scop în viață. Se prea poate ca duritatea acestor păreri să le găsiți, ascunse printre rânduri, așa cum autoarea are multe pasaje interpretabile.
Eu am apreciat credibilitatea celor descrise în carte, lipsite de romantismul apofonic. Nici un cuvânt în plus, poate chiar duceam lipsa unor completări, or scriitoarea ne-a lăsat în cădere liberă când visam la profețiile unor deznodăminte ortodoxe. Am adorat în schimb temperatura estetică al acestui destin, micile raze incandescente și cruditatea fiecărui sfârșit. Cartea va fi mereu una de top. Noi avem nevoie de povești triste pentru a ne umaniza, pentru a simți empatie, a o învăța. M-am gândit, încă din primele propoziții, la povestea scrisă de Andersen, „Fetița cu chibrituri”, de Moby, și alți eroi care la o vârstă fragedă au trecut prin greutăți, cu același nod în gât.
Adie și a bildungsroman, datorită evoluției pe care o au multe din personajele cărții. Aș fi vrut să o cunosc pe fiica ei, pentru ca o menționează des. Și în toată puzderia de chipuri și istorii, ele sunt multe, nu există o uniformizare, toți sunt atât de diferiți ca substanță și caracter, trăiesc într-o țară, care stă să iasă de sub papucul rusesc. Și aici vreau să pescuiesc un moment care mi-a plăcut, cred eu, cel mai mult, dragostea sau mai bine zis, atitudinea ei față de limba pe care o vorbește. De la „moldovenească” la rusă, la împotrivire, la mândrie, și iar confuzul acelor schimbări din 89. Perestroika Lastocikăi este ruperea de mamă, a doua oară, a doua mamă. Și ea supraviețuiește, din nou. Sub presiune și greutăți ies la iveală cele mai titanice caractere. Lastocika este una din ele.
Personajul principal este unul care va plăcea tuturor. Lastocika este obedientă, perseverentă, ambițioasă și curioasă. Are grijă de cei dragi când aceștia au nevoie, are caracter și coloană vertebrală. Chiar dacă avea toate premisele să fie opusul acestei descrieri. Trecută prin gură de mahala, violență, ură și greutăți, drama acestui copil a tocit un adult puternic, de care te atașezi, încă de la primele ei vise… cât de complicate pot fi visele unui copil? Dar ale unui adult? Și până la urmă cine este ea? Moldoveancă sau rusoaică? Să fie româncă încă era prea periculos. România era ceva străin și necunoscut.
Aveți în fața dvs o narațiune la răspântie de timp și identitate, în toate formele ei. Interesant, oare cu se simte un om care nu mai are ce pierde, care nu simte frică… Lecturi cu sens va doresc
Alte recenzii de la Tatiana Țîbuleac:
