Recenzie „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Sunt aproape convinsă că am trecut cu toții prin aceleași trăiri și simțit aceleași sentimente: de la dezgust la admirație pentru Aleksy, personajul principal al acestei istorii.

Un tânăr nevoit să își petreacă întreaga sa vacanță de vară alături de cea cărei îi spune mamă, însă față de care nu simte nici un sentiment divin.

Autoarea ne face cunoștință cu drama unei familii întregi, nu este desprins din filme, nu găsim nici un fel de menaj, ne pune în fața unui scris în care nu se lasă loc de interpretare. Da, sunt unele pasaje-vis, dar prezența lor doar amplifică duritatea realității.

Părinții nu se aleg, neamurile la fel (din păcate), putem doar sa alegem cine dorim să devenim, ce lecții să culegem din tot ceea ce ni se întâmplă, ce imagine să păstrăm de la oamenii vajnici, să alegem bunul sau răul din ei.

Avem o carte-lecție în față, un obișnuit „nu judeca cartea după copertă” transformat în „călătorie în care am descoperit lumea mea”, am scos zăvorul de la ușă și am lăsat-o pe mama să intre!

Ce se întâmplă timp de 3 luni, ce condiții au fost, dialogurile și durerea mută le descoperiți doar după ce faceți un ceai fierbinte, o să aveți nevoie de el.

Strict interzisă pentru anemici, iubitori de happy-end-uri sau cărți siropoase.

„Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii.”

„Acest capitol incoerent și lipsit de orice sens nu va ajunge, probabil, în carte, însă îl las aici pentru orice eventualitate, în cazul în care cineva – vreun psihiatru sau vreun critic psihopat – va dori să stabilească cronologic ce s-a întâmplat cu mine în vara mamei.”