Cuvintele cele mai potrivite, care ar putea rezuma romanul autobiografic ”Lumea de ieri” este ” laudator tempor acti”, scriitorul vienez Stefan Zweig făcând un raid introspectiv, o analiză pertinentă între ceea ce a fost și ceea ce este, uneori cu nostalgie, alteori cu regret, enunțând argumente pro și contra cu minuțiozitatea de chirurg a unui filosof pentru care dragostea de înțelepciune are o anumită ancestralitate în care demoniacul și sacrul combină jocul de lumini și umbre ale pertinentei analize.
Sub lupa scriitorului vienez arta, cu întregul apanaj de la mai toate palierele, dansând între apolinic și dionisiac, crestează amintiri, iluzii și deziluzii, împliniri și neîmpliniri, combinând șotroanele trăirilor în cercuri concentrice de existențe ale unui boem aristocratism.
Societatea vieneză, trecută prin furcile caudine ale unui entuziamant vizionarism erudit, este pusă în balanță, eviscerată fiind în funcție de ”cerere și ofertă”, nu ca un mercantilism manifestat adeseori de anumite generații, ci ca o necesară repigmentare a spiritului, a cugetului și a idealurilor.
Deși oarecum oscilator în anumite situații, considerat fățarnic și șerpuitor de anumiți oameni ai epocii sale, totuși Stefan Zweig reușește, într-o măsură mai mare sau mai mică, să pună în lumină lumea, societatea momentului în care se apucă să scrie această carte, mai precis buclucașul an 1941, așezând în talerul ascuțitei gândiri moravuri, capacități intelectuale, boemii și rătâciri.
Într-un stil oarecum sobru, poate chiar mult prea oficios și contondent, scriitorul analizează fără a emite verdicte, fără a înfiera și fără a categorisi, nu din pricina lașității, ci doar datorită faptului că nu simte nevoia aflării unui țap ispășitor, pentru el ”laudator tempor acti” nereprezentând o rană necicatrizată, ci un timp pe care chiar l-a trăit după propria pricepere, rătăcindu-se și regăsindu-se prin marile orașe ale acelor vremuri, precum Londra, Viena, Paris, Berlin și multe alte orașe.
Da, poate că pentru unii stilul lui Stefan Zweig este mult prea înecăcios și oarecum neaerisit, ca și cum cuvintele ar curge în șuvoaie de nestăvilit din care se simte o nuanță de ranchiună și de fantasmagoric război purtat cu anumite conjugări și reconjugări, însă sinceritatea și clarviziunea analitică îl fac de neignorat, cu calitățile și defectele exprimării, cu vuietul exprimării și lacunele echidistanței.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Stefan Zweig:
