În
volumul ”Destine de gheață”, Florin Anghel Vedeanu ne propune o colecție de povești care îmbină realismul social românesc cu inserții suprarealiste. Deși eroii sunt fictivi, aspectele puse în discuție sunt de actualitate. Numele nu sunt alese la întâmplare, ele au rolul de a consolida caracterizarea psihologică a personajelor.
Temele sunt diferite, subiectele asupra cărora se apleacă autorul sunt dureroase, emoționante, pătrunzătoare. Stilul literar este ușor modificat de la o poveste la alta, contrastele par a se armoniza ca într-un puzzle, granița dintre real și ireal e foarte fragilă. Cititorul nu are ocazia să se plictisească, satira și ironia sunt la ele acasă. În ciuda limbajului aparent colocvial se relevă analize profunde asupra caracterului uman, nuanțe fine, care m-au pus adesea pe gânduri.
Poveștile se construiesc treptat și de multe ori finalul virează în direcții neașteptate. Deși nu doresc să divulg și să spulber misterul scrierilor din volumul ”Destine de gheață”, voi încerca să vă ofer câteva indicii referitoare la trei dintre poveștile care m-au impresionat.
Povestea ”Viza de flotant” îl are în centrul atenției pe Valerian Omescu, personaj care se autodefinea ”liber de obligații și profesor de griji”. Planul general de desfășurare a acțiunii este la Rondul Coșbuc din București și ne este prezentat prin ochii eroului principal. Printr-un monolog interior, printre gândurile care curg și se întrepătrund cu problemele care îl macină, eroul observă și comentează ceea ce vede, conturând cadrul spațio-temporal.
Personajele secundare sunt prezentate prin ochii eroului principal și cititorul află că prima impresie a fost eronată, ca și cum ar fi fost reflectată de o oglindă imperfectă. Măiestria autorului derivă din faptul că nu ne comunică direct starea de fapt, ci ea se dezvăluie treptat, tot prin remarcile lui Valerian.
Am priceput că trăiesc prezentul așa cum era el, plin de erori, de neînțelesuri, de spații albe aruncate în spate, în trecut, fără să se constituie într-o înțelepciune de parcurs! Orbul mă citise, literă cu literă, el putea…
La o primă vedere, afirmații precum ”orbul mă citise” sau ”orbul conducea” par contradictorii. Pentru cel care parcurge întreaga lectură, paradoxul este dat la o parte ca o cortină, iar ideile și personajele originale intră în lumina reflectoarelor. Elementele se conectează prin intermediul ironiei fine care însoțește textul. Autorul a ales numele personajului ”Orbul” tocmai pentru a sublinia percepția deformată a protagonistului asupra realității și pentru a da savoare lecturii.
Prin intermediul acestei povestiri, autorul are ocazia să filozofeze pe diferite teme: relația cu sinele și stima de sine, singurătatea, condiția chiriașului cu resurse financiare limitate, dualitatea curaj-lașitate și dinamica relațiilor de familie. Vulturul, introdus în prima parte a narațiunii, revine pe parcurs sub diverse forme (statuie sau pasăre), funcționând ca un punct de referință, o ancoră, care asigură poveștii continuitate și legătură între episoade.
Am apreciat în mod deosebit atenția pe care o acordă Florin Anghel Vedeanu detaliilor, atât la descrierea cadrului de desfășurare al narațiunii cât și la prezentarea personajelor. Cartea abundă în metafore și comparații, iar personificările nu lipsesc.
În povestea care dă titlul cărții, ”Destine de gheață”, autorul ne prezintă perspective ce privesc o relație de cuplu la vârstă înaintată, filozofând despre suflet, despre prezent-viitor, interese materiale, „teoria teoriilor”, accidente, rușine, asumare, consecințe ale unor decizii pripite, alienare mintală.
Sufletul se nărăvise la lene și de abia se mai ținea după mine prin casă amenințând să iasă și să se agațe de pat Pesemne îi plăcea culcat. Cine să-l mai înțeleagă și pe el… Eu mă gândeam dacă n-or fi suflete de vânzare, pe la magazinele second-hand. Mi-aş fi luat câteva, desigur, mai uzate (?), dar cel puțin mai docile, nu mai trebuia să mă rog de cel vechi și mofturos.
”Reîntoarcem armele„ prezintă, ca un jurnal, fragmente care îl prezintă pe Vasile, zis Prostu, în diferite momente ale războiului. Recrutarea, relația cu tovarășii de arme, foamea, întorcerea armelor, reîntoarcerea armelor și pacea sunt schițate în maniera specifică autorului. Povestea este presărată cu tot felul de idei despre țară, patrie, patriotism. La un moment dat, părea că nu mai citesc proză ci urmăresc un duel poetic cu Nichita Stănescu, care tocmai ce terminase de recitat “Basorelief cu eroi”.
Danele gemeau. Sirene răguşite anunțau uşurarea Țării, care se ridica tot mai sus pe culmi… spre un sărman Dumnezeu obosit, rănit de crucea unei catedrale din care oamenii lipseau! Cu mic cu mare, populația mișuna răbdând pe furiş. Din cauza excesului de testosteron, Munții cheleau în ritm alert. Umbrit, se depunea un efort enorm pentru devalizarea și devitalizarea unei Patrii cu venele deschise, mirată și ea, săraca!, de ceea ce i se întâmpla, pe timp de pace… Pansamente, leucoplasturi, tincturi, cloroform, Maici Tereze, de fapt vrăjitoare deghizate! Nimicul cucerea tot! Ea, Țara, cu ochii închişi, se lăsa Jefuită!
Fiecare episod din „Reîntoarcem armele„ se încheie cu o remarcă despre timp, care sună ca o axiomă puternică, așa cum se poate observa din exemplele următoare:
Timpul sta pe gânduri.
Nici timpul nu se mira.
Timpul era nepăsător.
Timpul se furișase și el prin orificii.
Timpul făcea eforturi să stea treaz.
Fiecare poveste are ceva particular, mi-a fost greu să extrag doar câteva citate din acest volum. Cu fiecare pagină întoarsă am avut ocazia să descopăr măiestria artistică a domnului Florin Anghel Vedeanu, de multe ori am avut impresia că citesc poezii redactate cursiv, ascunse în proză. Recomand călduros ”Destine de gheață” tuturor celor care apreciază proza scurtă psihologică și sunt dispuși să se lase purtați într-un labirint literar unde ironia și suferința umană dau consistență lecturii.
Alte recenzii de la Florin Anghel Vedeanu:
