Durerea unește. Cam pe această temelie își creează scriitoarea norvegiană Anne Birkefeldt Ragde romanul. Este o poveste învolburată a unei familii, despărțită de imposibilitatea unuia de a îl accepta pe celălalt.
Familia Neshov este o familie atipică, o împletire între excentricități ostentative și bizarerii comice și hilare. Cei trei fii ai Annei Neshov, Tor, Margido și Erlend sunt personajele principale.
Tor este un porcar care a trăit mereu sub umbra mamei pe care a idealizat-o, trăind alături de aceasta evenimentele mărunte ale existenței, care pentru omul simplu devin aproape pe negândite veritabile beatificări.
Margido este un antrepenor de pompe funebre, care nu a fost niciodată implicat în vreo relație cu iz matrimonial, trezindu-se la bătrânețe asaltat de o văduvă disperată, la care, în ciuda stării de repulsie pe care i-o transmite, nu poate renunța, dar nici nu o poate accepta.
Copilul cel mic, Erlend, este un homosexual trândav, care trăiește la Copenhaga, sub ocrotirea lui Krumme, un redator al unui ziar danez. Între ei ”aterziează” Torunn, fica lui Tor dintr-un mariaj nematerializat, rezultatul unei singure nopți de dezmăț.
Atacul cerebral al bătrânei îi adună pe toți în micuțul sat norvegian taman în Ajunul Crăciunului, într-un amestec de feerie și campestru.
Acțiunea se petrece în locul unde în urmă cu mai bine de șaizeci de ani Hitler plănuia să construiască o veritabilă fortăreață nazistă, unde au fost plantați plopi aduși din Berlin.
Orașul nu a devenit realitate, multe destine au fost înghițite de huma lacomă, dar plopii au rămas acolo înalți și viguroși, ceea ce creează o analogie între sufletele oamenilor care nu se predau ușor și vigoarea plopilor.
Romanul curge într-un ritm acaparator, urcând ușor, sporindu-și astfel intensitatea odată cu fiecare rând, într-o scriitură pură, fără înflorituri redundante, în care găsim un studiu al caracterelor umane și al interacțiunii dintre ele.
Moartea bătrînei îi unește pe toți la dărăpănata fermă a familiei Neshov printre trăiri și retrăiri, amintiri, nostalgii și regrete, printre care încă mai răzbate un ușor iz de animozitate, ghidat după capriciul lui ”ce ar fi fost dacă atunci…”.
Este un strigăt al tăcerii și o tăcere a strigătului, ambele orchestrate de lașitatea felului de a fi, care a tăcut exact când ar fi trebuit să strige, cu toate că între timp rana existenței s-a obișnuit cu bandajul existenței.
Finalul romanului este unul neașteptat și halucinant, care le deschide ochii în ciuda refuzului unora de a vedea ceea ce ar fi trebuit să vadă demult, continuând totuși să oscileze între răzmeriță și resemnare.
O carte extraordinară pe care v-aș sfătui să nu o ratați.
Alte recenzii de la Anne Birkefeldt Radge:
