Am vorbit cu Raluca Neagu și am aflat unde se termină lumina

Poezia e vie, deși mulți nu mai cred asta. Dar ea nu are cum să moară! Atâta timp cât mai există oameni care inspiră aer și expiră poezie, ea va dăinui! Un astfel de om este Raluca Neagu – o tânără poetă care promite multe! Volumul ei de debut, Unde se termină lumina apărut la editura Tracus Arte, a fost răsplătit cu Premiul Național pentru Debut în Poezie Traian T. Coșovei. Recent, am avut ocazia de a sta de vorbă cu ea și am descoperit că este exact genul de persoană care mă gândeam că este: caldă, pasionată de ceea ce face, sinceră… (O mică paranteză: România încă mai are tineri frumoși, dar nu prea știe unde să-i caute!!!)

Și-acum, vă invit și pe voi să o cunoașteți!

Salut, Raluca! Prima întrebare este, logic, cine ești tu?

Salut! Eu sunt câte puțin din toate, blândă ca un miel, naivă ca un fluture, uneori sunt de pe altă planetă, alteori sunt mult mult prea rațională. Port cu mine un paradox frumos. În rest, scriu, cânt, vorbesc oamenilor pentru a-i înțelege și pentru a mă înțelege.

Poezie – de ce?

Habar nu am, știu doar că într-o zi, prin clasa a VIII-a am încercat să scriu ceva și de atunci nu m-am putut opri, chiar dacă am spus că mă las de scris de câteva ori. E ceva în interiorul meu care mă cheamă spre poezie și nu mă pot împotrivi, nici nu aș vrea să fac asta. Poezia mă ajută să îmi exprim toate stările mai mult sau mai puțin adecvate. Mă golește și mă umple de emoție. Cam așa.

Care mai e viața tânărului poet român?

Pentru mine este un fel de viață paralelă. Particip la evenimente, citesc, scriu, comentez texte uneori, mă implic în lumea asta literară contemporană și cunosc destui poeți, prozatori. Este o pasiune foarte faină, deși poezia românească nu prea ajunge uneori la oameni care nu au treabă cu domeniul, care nu sunt neapărat pasionați de scris. Acolo mai trebuie lucrat, la vizibilitatea poeziei contemporane în rândul celor care sunt curioși, dar nu au scris niciodată sau nu prea au citit altă poezie în afara celei clasice. În București, viața tânărului poet român e destul de activă, avem multe evenimente săptămânal, nu știu cum se întâmplă prin alte orașe.

Ce ne poți spune despre cartea ta – Unde se termină lumina?

Este rezultatul a 4 ani de scris, majoritatea poemelor din carte sunt de la începuturile mele poetice și mă mândresc cu faptul că volumul mi-a fost oferit ca premiu la Concursul de debut în poezie Traian T. Coșovei. Cartea este împărțită în 3 capitole: o biată lamă de cuțit, din jurnalul unui naufragiu și poemele nocturne. Textele sunt amestecuri de întuneric și lumină, pe diferite subiecte, de la un conținut foarte personal până la poeme cu tematică urbană. Destul de multă tristețe, destul de multă neputință, așadar un volum cât se poate de asumat și uman. 🙂

Chiar așa, unde se termină lumina – ai idee?

Pentru fiecare dintre noi se termină într-un punct diferit. Uneori lumina mi se termină odată cu însingurarea, alteori acest întuneric nu mă sperie, ci mă încântă. Cred că funcționez ca un întrerupător, între on și off se naște poezia mea.

 Volumul tău de poezie a obținut Premiul Național pentru Debut în Poezie Traian T. Coșovei. Cu ce ai putea asocia momentul în care ai primit acest premiu?

Faptul că am primit acest premiu cu numele unui mare poet român mă onorează și mă responsabilizează foarte tare! Încă nu conștientizez că eu chiar am o carte de poeme dintr-o colecție cu numele Traian T. Coșovei… Știu doar că am ajuns într-o zi călduță la editură și am găsit o carte pe masă care purta numele meu și că având-o în mâini îmi venea să plâng foarte tare. Nu am plâns pentru că nu eram singură, dar editorul meu m-a sfătuit să plâng în drum spre casă, pentru a marca momentul așa cum se cuvine.

Care este poetul care te-a influențat cel mai mult?

Am apreciat mulți poeți români și străini. M-au influențat Ion Caraion, Virgil Mazilescu, Traian T. Coșovei, chiar Charles Bukowski sau Sylvia Plath. De la fiecare am învățat un mod diferit de a trăi poezia. Dintre contemporani, mentorul meu la început de drum a fost Ștefan Ciobanu.

Am aflat că ești co-organizator al Serilor Literare Isis. Ce ne poți spune despre acestea?

Serile Literare Isis (mai nou ne numim Vocativ pentru că Isis era confundat pe facebook cu o grupare teroristă, funny story) au pornit din inițiativa prietenei mele, Claudia Minela ca un eveniment literar atipic, unde pe lângă recitaluri de poezie sau lansări de carte să oferim oamenilor și momente de traduceri din poezia de dincolo de granițe, să venim cu provocări, cu surprize și mai ales să aducem oameni talentați, tineri care nu au ieșit în fața publicului cu textele lor de teamă sau pentru că nu erau conștienți de talentul lor. Ne iese asta de un an și ceva.

Ai da vreodată poezia pe proză?

Momentan nu, deși am încercat și am avut un proiect de proză numit Ania. Cred că deocamdată proza îmi oferă alte lucruri decât poezia și cumva am mai mare nevoie de starea poetică. Nu știu ce va fi pe viitor.

Ce carte s-a lipit de sufletul tău?

Oh, din nou întrebare grea. O să dau două titluri: „De ce fierbe copilul în mamaliga”, Aglaja Veteranyi și Animalul inimii de Herta Müller. Ambele cărți sunt poezie deghizată în proză.

Ce ai schimba la societatea zilelor noastre?

Aș face oamenii mai puțin egoiști, mai puțin narcisici, mai atenți în jurul lor și mai puțin cruzi. Desigur asta înseamnă să trăim în Utopia.

Ai vreo superstiție legată de scris?

Da, nu pot să scriu decât în singurătate și dacă sunt cu oricine în cameră, încerc să mă izolez. Ori merg în altă parte unde sunt doar eu cu gândurile mele, ori îmi pun muzică la căști foarte tare și astfel nu mai aud nimic în jur. Starea în care scriu nu trebuie întreruptă de nimic, altfel se rupe firul emoției și gata. Ah, și nu prea revăd texte pe care le consider eșuate sau incomplete. Dacă nu au putut avea o formă finală dintr-un motiv sau altul, rămân abandonate de mine și le reneg.

Gânduri, planuri, speranțe, vise…?

De toate. Gânduri bune încerc să-mi țes în fiecare moment, planurile nu prea îmi ies, speranțele se cam risipesc în ultimul timp, iar visurile sper să nu rămână doar visuri pentru că ar fi chiar păcat.

Unde te vezi peste 5 ani?

Oh, o întrebare grea. Mi-am promis mie că nu voi mai face planuri de viitor atât de îndepărtate, dar profesional vorbind, sper ca peste 5 ani să fac primii pași spre drumul de psihoterapeut și să am cabinetul meu 🙂

Un mesaj pentru cititorii booknation.ro?

Vă îmbrățișez! Aveți grijă de voi și de sufletul vostru!

Și un fragment de poem care spune despre mine mai mult decât am spus eu în interviu:

sunt cascadorul. mă arunc în fântâna propriei deşertaciuni
dacă aş fi un lup m-aţi vedea toţi cu botul murdar de propriul sânge
dacă aş fi un ciob aş intra doar în talpa mea

asta-i menirea salvatorului ratat.
să coasă de zor prăpăstii care se deschid

(iartă-mă. iată-mă înot într-o copcă și nu mai știu să mă rog)