Emil Gârleanu (5 ianuarie 1878 – 2 iulie 1914) a fost un prozator și publicist român, cunoscut pentru schițele în care animalele și plantele devin centrul unei lumi pline de emoție. Născut la Iași, a urmat pregătirea militară și a fost ofițer înainte de a se consacra literaturii și presei. A debutat în revista „Arhiva”, în 1900, semnând Emilgar.
Cărți și teme
În volumul „Din lumea celor care nu cuvântă”, publicat în 1910, observația naturii se întâlnește cu sensibilitatea povestitorului. Gârleanu urmărește vieți mici, adesea trecute cu vederea, și le surprinde fragilitatea. Foamea, frigul, primejdia sau grija pentru pui dau schițelor o tensiune care depășește simpla descriere a peisajului. Personificarea apropie cititorul de viețuitoare, fără a anula asprimea existenței lor.
Universul său literar cuprinde și oameni, obiceiuri și schimbări sociale. „Bătrânii”, volumul de debut din 1905, „Nucul lui Odobac” și „Cea dintâi durere” deschid alte direcții ale prozei sale. Prin întâmplări restrânse și destine individuale, scriitorul urmărește suferința, atașamentul și vulnerabilitatea. O selecție de „Nuvele și schițe” permite apropierea de această varietate de teme și personaje.
Activitatea culturală
Gârleanu a participat activ la organizarea vieții literare. S-a numărat printre întemeietorii Societății Scriitorilor Români, a fost secretar al organizației și președintele ei în anii 1911–1912. Între 1911 și 1914 a condus Teatrul Național din Craiova. Interesul său pentru alte forme de povestire s-a manifestat și în cinematografie: în 1913 a lucrat la scenariul și regia filmului „Cetatea Neamțului”.
Proza sa scurtă se citește prin atenția acordată detaliului și prin emoția concentrată într-un gest ori într-o scenă. Schițele despre natură sunt potrivite pentru discuții despre empatie și relația cu mediul, dar unele au finaluri dureroase. Dincolo de lectura școlară, ele păstrează forța unor mici drame despre viață, singurătate și supraviețuire.
