Rezervele criticilor contemporani față de capacitatea de invenție epică a prozatorului Mihail Sebastian trebuie să fi fost motivația generatoare a unui roman ficțional. După '„De două mii de ani'”, narațiunea lui Sebastian se detașează de autobiografic, cel puțin la nivelul evoluției individului. Rămâne însă un fapt incontestabil reluarea temei din „Orașul cu salcâmi'”: tema cuplului care trece prin diferite etape de evoluție, de la formare până la despărțire. Sensibilitatea lui Sebastian la acest tip de psihologie este reperabilă și în actele sale critice, precum cronica de întâmpinare a „romanului de dragoste” Maitrey, un caz între multe altele, precum : Daphiins și Cloe și Paul și Virginia.
Accidentul pare astfel o apariție natural-tematică... Tot un roman sentimental, așa cum erau privite ficțiunile moderne cu personaje ce trăiesc experiența dragostei fără inhibiții de atașare la categoriile populare (ușoare). Eroii lui Sebastian căută vindecarea în evaziune din modern, iar pârția de schi, concertele, expozițiile plastice sunt toate refugii, compensări pentru „dificultătile” de adaptare.
Fragment din romanul Accidentul de Mihail Sebastian
"Multă vreme nu știuse nimic precis despre ea, deși o salută pe stradă, ba de câteva ori se și întâmplase să schimbe câteva cuvinte împreună. Îl irită doar numele ei mic, acel pretențios Ann, când Anna ar fi fost un nume atât de liniștit.
Încerca acum, când iubirea lui devenise o așa de ascuțită suferință, să regăsească în amintire pe această Anna indiferență și pierdută din primele timpuri, să fixeze în mici fapte din trecut apariția acelei tinere femei, pe care de-abia o cunoștea și care, pe atunci, nu-i putea face nici rău, nici bine.
Erau în memoria lui anumite teritorii calme, anumite zone de indiferență, spre care revenea, când imaginea de astăzi a iubitei i se părea intolerabilă. Se căznea să reconstituie fiecare detaliu al acestor vechi întâmplări și se întorcea spre ele cu îngrijorare, ca spre niște fotografii vechi, pe care i-ar fi fost frică să nu le găsească decolorate de timp.
Retrăia cu un sentiment de răzbunare anticipată ziva în care se întâlniseră la un cinematograf pe Bulevard. El era la casa de bilete, când cineva îl bătuse pe umăr. Era, spre mirarea lui, Ann, pe care nu o cunoștea destul de bine pentru un gest atât de familiar. (...)
Că este pictoriță nu aflase decât mult mai târziu și cu totul din întâmplare.
Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la șosea), unde venise cu un prieten, și se opriseră în fața unui grup de acuarele în care îl surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de „creion chimic". Desenul era nesigur, nervos, încurcat în liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cum din când în când pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă într-o frază prea confuză. Aceste mici trăsături atente păreau să fie semnele ortografice ale unei misterioase scrieri. "
