Amintirea palida a muntilor

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Amintirea palidă a munților este povestea melancolică a lui Etsuko, o japoneză care trăiește singură în Anglia, străduindu-se să exorcizeze un trecut bîntuit de coșmarul celui de-al Doilea Război Mondial și să se împace cu sinuciderea fiicei sale mai mari, Keiko. Amintirile ei se concentrează însă asupra unei legături de amiciție din tinerețe cu o altă tînără, Sachiko, și cu ciudata ei fiica, Mariko. Povestea centrală este un pretext pentru a prezenta Japonia postbelică, o țară în care valorile tradiționale sînt negate de tineri, dar noile valori și coduri comportamentale nu sînt încă asimilate complet, devenind motiv de confruntări înăbușite. Cu rafinament și subtilitate, Ishiguro reușește să sugereze acea atmosferă ciudată, de lume neașezată, cu tensiuni și frustrări nemărturisite, prin intermediul unei povești despre moarte, vinovăție și responsabilitate. Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu   Premiul Nobel pentru Literatură 2017   Amintirea palidă a munților este o carte sensibilă, ironică și eliptică, mult mai profundă decît pare la prima vedere. Personajele sînt extrem de vii și convingătoare, dar ceea ce rămîne în primul rînd în memoria cititorului este echilibrul perfect dintre elegie și ironie. - The New York Times Book Review   Împletind cu măiestrie trecutul și prezentul, acest roman ne oferă o istorie cutremurătoare, care impresionează atît prin ceea ce spune, cît și prin ceea ce rămîne nerostit. - The Guardian   Ishiguro își elaborează subiectele utilizînd o proză bine controlată, care de multe ori sugerează în loc să explice sau să arate direct. Efectul obținut este unul de mister, o umbră de amenințare. - The Los Angeles Times Book Review Fragment din volum "Amintirea palidă a munților" de Kazuo Ishiguro:   „Speriată, mama lui s-a întors de îndată. Sachiko și americanca, care nu văzuseră incidentul, și-au îndrep-tat și ele privirile spre micuțul prăbușit. Acesta zăcea pe o rană și urlă. Maică-sa a luat-o la fugă spre el și, îngenunchind, a început pipăie piciorul. Băiatul continua să urle. De cealaltă parte a poieniței pasagerii care așteptau telecabina se uitau spre noi. După vreun minut băiatul s-a apropiat suspinând de masa noastră, sprijinit de maică-sa. - Cățăratul în copaci este foarte primejdios, a comentat enervată femeia. - N-a căzut de sus, am asigurat-o eu. De fapt nici nu se urcase în copac. - Putea să-și frângă vreun os. După mine, copiii n-ar trebui lăsați să se urce în copaci. E o mare prostie. - M-a lovit cu piciorul, suspină băiatul. M-a lovit ca să mă arunce jos din copac. A încercat să mă ucidă. - Te-a lovit cu piciorul? Fetița te-a lovit? Am văzut-o pe Sachiko aruncându-i o privire fiicei sale, care ajunsese iarăși în vârful arborelui. - A încercat să mă omoare. - Fetița te-a lovit? - Fiul dumneavoastră a alunecat, atâta tot, am întrerupt-o eu cu repeziciune. Am văzut tot ce s-a întâmplat. Practic, a căzut de la o distanță infimă. - M-a lovit. A încercat să mă omoare. Femeia s-a întors la rândul ei, uitându-se spre copac. - A alunecat, atâta tot, am repetat eu. - N-ar trebui să faci asemenea lucruri prostești, Akira, l-a certat femeia, supărată. E foarte periculos să te catări în copaci. - A încercat să mă ucidă. - Nu trebuie să te urci în copaci. Băiatul continua să suspine.   În orașele din Japonia proprietarii de restaurante, de ceainării și magazine par cu toții să-și dorească lăsarea cât mai grabnică a întunericului cu mult mai mult decât în Anglia. Cu destul timp înainte ca lumina zilei să pălească, în ferestre apar felinare și deasupra intrărilor se aprind neoane cu numele firmelor. Naga-saki era deja scăldat în culorile nopții când am ajuns noi înapoi. Am plecat din Inasa în amurg și am mâncat în restaurantul magazinului universal Hamaya. După aceea, în dorința de a prelungi cât mai mult ziua respectivă, ne-am pomenit plimbându-ne pe străzi laterale, fără să ne grăbim deloc să ajungem la stația terminală a tramvaiului. În zilele acelea, din câte îmi aduc aminte, era modă ca tinerele cupluri să se țină de mână în public - un lucru pe care Jiro și cu mine nu l-am făcut niciodată - și în plimbarea noastră am văzut mulți tineri așa, căutând locuri de distracție. Cum se întâmplă adesea în serile de vară, cerul se colorase într-un purpuriu palid.”