Pe cind eram orfani

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Cartea urmărește destinul a trei orfani: Christopher Banks, Sarah Hemmings, de care acesta se îndrăgostește, și Jennifer, fetița pe care o adoptă. Cele două figuri feminine au în spate o istorie banală, oricît de tragic ar fi faptul de a rămîne orfan. În schimb, în cazul lui Christopher Banks este vorba despre dispariția misterioasă a părinților lui în Shanghai în anii Primului Război Mondial. Cei doi sînt presupuse victime ale traficanților de opiu. Căutarea și găsirea lor reprezintă momentul care ar trebui, teoretic, să încununeze cariera sa de detectiv. Jurnal, confesiune, autoanaliza, Pe cînd eram orfani este, dincolo de infiltrațiile ironice abundente, un emoționant roman despre dragoste și prietenie.     Fragment din romanul "Pe cînd eram orfani" de Kazuo Ishiguro:     ”— Vai, Christopher, ne chinuim unul pe altul! Nu trebuie să mai gîndim așa. Altfel nu o să mai rămînem cu nimic, poate doar cu puțin mai mult decît am avut în toți acești ani. Poate cu mai multă singurătate, mai multe zile în care să nu se întâmple nimic în viața noastră, în afară de ceva, acolo, care să ne spună că n-am făcut încă suficient. Trebuie să lăsăm toate astea deoparte. Abandonează-ți munca, Christopherl Deja ți-ai petrecut suficient timp din viață făcînd asta. Hai să plecăm mâine, să nu mai pierdem nici o singură zi, să plecăm înainte de a fi prea tîrziu pentru amîndoi!     — Prea tîrziu pentru ce anume?     — Prea tîrziu pentru... ah, nu știu! Știu doar că mi-am irosit toți acești ani căutînd ceva, alergînd după un fel de trofeu pe care l-aș putea obține doar dacă aș face într-adevăr ceva să-l merit. Dar nu mai vreau. Acum vreau altceva, ceva cald și protector, ceva la care să pot apela, indiferent de ce fac, indiferent de ce o să devin. Ceva care să fie acolo, întotdeauna, cum știu că e mîine cerul. Asta-i ce-mi doresc acum și cred că și tu ar trebui să-ți dorești așa ceva. Dar curând va fi prea tîrziu. O să fim prea rigizi pentru a ne mai schimba. Dacă pierdem prilejul acum, s-ar putea să nu se mai ivească niciodată altul. Christopher, ce-i tot faci sărmanei plante?     Mi-am dat seama că, fără să vreau, rupsesem frunze dintr-un palmier din apropierea noastră și le lăsasem să cadă grămadă pe covor.     — Scuze, am rîs, sînt cam distructiv.     Apoi am continuat:     — Chiar dacă ai dreptate, chiar dacă tot ce-ai zis ar fi adevărat, pentru mine nu-i deloc ușor. Pentru că, vezi tu, mai este și Jennifer.     Rostind aceste cuvinte, mi-a răsărit în minte imaginea lui Jennifer, așa cum era când am vorbit cu ea ultima oară, momentul în care ne-am luat rămas-bun în salonașul plăcut din clădirea din spatele școlii, cu soarele blînd al unei după-amiezi de primăvară englezești aruncîndu-și razele de-a lungul pereților lambrisați cu lemn de stejar.”