Când Amintirile din Italia au fost compuse, autorul era foarte tânăr sau, mai bine, prea tânăr, și ele au însușirile și defectele cărților făcute înainte de 20 de ani. Dacă este într-însele o încredere naivă în puteri, atunce pentru întâia oară încercate, o spontaneitate caldă, pe care cineva o pierde, câștigând sau necâștigând alte însușiri mai solide, nimene nu vede mai bine astăzi decât cel care le-a scris altă dată, defectele de pătrundere, de adevăr, de gust, foarte adeseori. După mai mulți ani de esperiență și cugetare, autorul a înțeles că alegerea subiectelor nu determină greutatea operelor de artă, ca un tablou religios înfățișează altceva decât pe unul sau mai mulți sfinți, înfățișează acea putere creatoare, care se imprimă pe orișice alege artistul, când e mare. Evident, deci, că multe simpatii și antipatii de odată îi sunt cu desăvârșire străine. Acestea privesc felul de a vedea în artă, pe care-l manifestă Amintirile, soluția ușoară dată unor probleme foarte grele, de care nu se putea apropia cu izbândă, așa pregătit, cum era atuncea. În ceea ce privește forma, e tot atât de mare deosebire între gustul de înainte cel de astăzi. Sentimentalismul și poza erau la modă acum câțiva ani, precum sunt la modă și astăzi, și, fiindcă asupra tinerilor se ezercită mai mult și mai ales acele de care este vorba, Amintirile cad adeseori în sentimental sau se înțepenesc în poze, artistice, sceptice și de alt fel, care sunt totdeauna și cu desăvârșire condamnabile. Din acest sentimentalism face parte zugrăvirea Veneției după rețeta cunoscută, groaza regulamentară înaintea trecutului Republicii, melancolia plângătoare - e un oraș zidit pe apă care nu reprezintă nici adevărul faptului, nici adevărul impresiei. Dar Veneția deodată era pentru mine tot Veneția melodramatică, Veneția profanilor, cari o cunosc numai după ecoul literar, mai fals și mai silit încă, al tiradelor, așa de cu succes în vremea lor, ale lui Daru sau Cesare Balbo. Chiar dacă aceste părți ar fi mai gustate, - sunt profund convins că astfel se va întâmpla, le reneg cu patimă. Scrise astăzi - autorul poate spune aceasta fără minunatul pseudomodest, care se obișnuiește la noi -, aceste impresii ar avea un caracter mai bărbat, mai sigur; ar fi mai bogate și mai adevărate, tocmai fiindcă ele ar fi cu totul altfel, el și-a interzis orice adăugiri sau schimbări: chiar când o povestire e tăiată brusc, printr-o lacună în manuscrisul, care a avut peripețiile sale, chiar când nepotrivirea e strigătoare între ideile de atunci și cele de acuma. Ele se înfățișează, deci, astăzi, așa cum au fost scrise în primăvara lui 1890, cu toată nelegătura bucăților așternute imediat după impresie, în larma oțelelor italiene, în emoția plecării mai departe. - Nicolae Iorga
