Anotimpul ploilor este povestea unei familii reunite într-un Paris inundat… o ploaie care spală tot și scoate la iveală toate secretele bine ascunse.
Fotografia este un secret despre un secret. Cu cât îți spune mai mult, cu atât știi mai puțin.
Paul și Lauren au doi copii: Linden și Tilia. Paul este pasioant de copaci, atât de pasionat că-și numește cei doi copii după copacul său preferat: teiul, Tilia în latină, respectiv Linden în engleză. Se întâlnesc la Paris pentru a sărbătorii ziua de naștere a lui Paul care înplinește 70 de ani.
În acastă lume nouă, a vitezei, unde totul se petrece insantaneu, nu mai suntem obișnuiți să așteptăm. Am uitat să mai fin răbdători. La copaci totul se petrece lent, creșterea, dezvoltarea lor. Nimeni nu înțelege prea bine cât de încet cresc copacii și cât de bătrâni ajung. Unii copaci au mii de ani. De fapt, copacul este exact opusul vremurilor nebune și rapide în care trăim.
Un bun prilej de a reuni o familie împrăștiată prin Franța, Londra și Statele Unite, o familie de care Linden s-a cam depărtat, poate pentru că nu s-a simțit total înțeles și accepat. Linden este homoxexual, lucru neștiut de tatăl lui dar acceptat de sora lui.
Tristețea. Durerea. De ce unele amintiri nu se șterg niciodată?
Inundația din Paris și atacul cerebral a lui Paul îi țin împreună mai mult decât s-ar fi gândit. Un bun prilej pentru Linden, acum un fotograf renumit, de a-și reaminti despre trecut, dar din păcate un trecut plin de întâmplări triste, care l-au marcat. În același timp un prilej pentru a se apropia de tatăl său de a-i spune despre orientarea sa.
Momentul se prelungește, pare interminabil. Ploaia cade în continuare. Ascultă respirația tatălui o vreme. Ar putea sta aici în continuare să privescă burnița. Ar fi simpu. De asemenea, s-ar putea întoarce să-i vorbească fără ocolișuri pentru prima oară în viața lui. Arealegerea înainte, ca o răscruce.
Pot să zic că mi-a plăcut cartea, doar că aș fi preferat mai multe detalii despre anumite situații, autoarea te lasă să-ți imaginezi tu de ce sau cum s-au întâmplat. Iar de la final mă așteptam să-mi elucideze misterul, dar m-a lăsat în ceață, am căutat să văd sigur nu mai este o pagină. Mi-am făcut propriul scenariu, dar mă tot gândesc dacă e sau nu cel la care s-a gândit și autoarea.
Lectură plăcută !!!
Alte recenzii de la Tatiana de Rosnay:
Încă nu am citit-o pe aceasta, dar mi se pare că finalul este în aer și la Se numea Sarah…
Încep să cred că ține de stilul autoarei.