Am încercat să ofer în Arca lui Noe un tablou tipologic și istoric al romanului românesc. (…) Nu sunt un cititor de romane. În ordinea preferințelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri, lăsând în urmă poate doar cărțile de călătorie și pe cele de aventuri. Și totuși Arca lui Noe este un lung eseu despre roman; contradicție numai aparentă, pe care aș lămuri-o spunând deocamdată ca un critic nu scrie neapărat despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu secundar, căci nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită necesitate a spiritului care substituie dorinței un sentiment de obligație. Așa cum moralistul (bine se știe) nu este neapărat un iubitor al moralei, nici criticul nu-și găsești justificarea psihologică în iubirea de literatură, ci, mai degrabă, într-un interes complex, care o face uneori posibilă, fără însă a o presupune totdeauna în punctul de pornire. Thibaudet spune că nu atât dragostea de literatură, cât nevoia de a vorbi despre ea, face critică. Un autor, o operă, un gen sau o epocă literară constituie în primul rând pentru critic o problemă: o dificultate de învins. Nu numai poetul, cum spune Valery, dar și criticul este „un martir al rezistenței față de ceea ce se face ușor”. Și nu căuta cu orice preț o soluție; se confruntă adesea cu lipsa ei. Soluțiile lesnicioase îl lăsă indiferent; insolubilul, iată visul. - Nicolae Manolescu
