Și aș fi vorbit mult, iar dumneavoastră m-ați fi certat, apoi eu aș fi tăcut mult, și dumneavoastră ați fi tăcut și mai mult, am fi fost chiar așa, ca doi oameni care știu cum zdrobește viața, căci avea dreptate Talmudul, și domnia voastră aveați dreptate să nu uitați acest amănunt, că suntem asemenea măslinelor și dăm din noi tot ce avem mai bun doar când suntem zdrobiți, dumneavoastră știți orchestra aceea care cântă o melodie atât de frumoasă, încât nimeni nu mai dorea să asculte altceva până la moarte, întocmai așa aș fi vrut și eu să nu se încheie niciodată noaptea care s-a încheiat, să nu izbucnească soarele acesta palid, să nu mai fie decembrie în lume, și nici cetățeni pe trotuare, și nici tramvaie, să rămână numai și numai cuvintele din cartea aceasta, cartea aceasta în care cărțile sunt ucise cu brutalitate, așa cum și viața ucide oamenii. (Andrei Crăciun) Fragment din volum: „Îmi place — dimineața — să zăbovesc într-una dintre acele stații de metrou cu peronul pe partea stângă. Caut ochii călătorilor, iar călătorii își feresc ochii. Nimănui nu îi place să fie privit atât de devreme. Uneori, le găsesc privirile și — atunci — încerc să văd ce duce fiecare. Fiecare duce ceva în privire. Sunt priviri de tineri și sunt priviri de bătrâni, sunt priviri de contabili și sunt priviri de studente la Litere și de studenți în științe economice, tot mai rar în chimie. Sunt priviri de bugetari, sunt priviri de artiști și sunt priviri de manageri de proiect, câteodată, doar, căci managerii de proiect nu coboară în subteran. Sunt priviri de îndrăgostiți și sunt priviri de oameni care caută doar un pretext ca să ucidă. Sunt privirile celor care îmbătrânesc, tot mai obosiți de viață, între o factură și următoarea. Sunt priviri albastre și sunt priviri din care culoarea a fost evacuată. Sunt privirile goale ale celor care s-au predat. Nu port niciodată asupra mea o oglindă. Foarte rar îmi mai găsesc curajul de a privi spre mine. Nu caut în privirile acestea nicio fereastra către nicio inima. De mult nu mai cred în ferestre, și nici măcar în inimi. Dar se poate să fi învățat câte ceva despre oameni tot agățându-mă de ochii lor. Cred că aș putea să recunosc, destul de ușor, un poet. Poeții, însă, evită diminețile. Desigur, ar fi mult mai ușor dacă fiecare om ar fi rugat să poarte cu sine o coală A4 pe care să aștearnă câteva cuvinte personale sau, poate, un simplu desen. Desigur, așa ceva ar fi posibil doar într-un lagăr. Nu ar fi chiar cel mai aspru dintre lagărele din istorie. Nu se întâmplă. Oamenii nu poartă cu ei scrisori în care să se recomande. Le rămân privirile.”
