La plecare, după proces, am asistat la o scenă care m-a făcut să fiu mândru a doua oară în ziua aceea. La ieșirea din sală a anchetatorului, mama i s-a postat în față și i-a zis: „Nu mă rog lui Dumnezeu să-ți facă cineva ce i-ai făcut tu băiatului meu, dar îi voi cere când merg duminică la biserică să-ți dea soarta corbului alb… să-ți vrei moartea, dar fără putință de a muri”. Au trecut de la proces peste cincizeci de ani… mama a murit, dar n-am uitat niciun cuvânt din ce i-a spus atunci ofițerului de securitate. ─ Blestemul acesta, am spus eu, l-am dus în cârcă toți la care ne-au scris pe spate „CR”. Chiar după ce am fost eliberați, eram ca niște corbi albi, respinși de ceilalți și, poate, chinuiți în fiecare zi de singurătate.
