La rugămintea unei jurnaliste, Vasilică Buburuz își rememorează viața în fața unui reportofon. E ultima confesiune a unei femei care din copilărie este imobilizată într-un scaun cu rotile, handicap ce nu o împiedică să trăiască asemenea oamenilor valizi, țintuiți, la rîndul lor, în fața computerelor și dominați de prejudecăți de tot felul. Își dorește să danseze, să-i crească aripi și să-și ia zborul, să se elibereze de boli și suferințe măcar în vis. Cu o origine modestă, considerată de părinți un eșec al vieții lor și de aceea lipsită de afecțiune, fața infirmă studiază, termină două facultăți, se poate întreține singură. Grațioasă și fragilă, dar cu resorturi inimaginabile, trăiește și povești de dragoste, și multe deziluzii, depășite în numele iubirii. Mărturia ei de o crudă sinceritate creionează portretul unei ființe greu încercate – o luptătoare optimistă și perseverență, care se dedică alinării suferințelor celor din jur și, cu o vitalitate extraordinară, reușește să se bucure de fiecare nouă zi.
