Caiet de ricosat ganduri

Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului    Scriind paginile acestui jurnal de idei nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii. Urmărirea acestor zig-zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recu­noștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ura și crimă, de beție, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată. Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei. - Gabriel Liiceanu Fragment din cartea "Caiet de ricoșat gânduri" de Gabriel Liiceanu "În Elogiul vanității a lui Andrei Vieru, dau peste negativul cuplului „binefacere-recunoștință". Așa cum recunoștința poate să se descarce păcătos și paradoxal în ingratitudine și, la limită, în ură, binefacerea poate fi mincinoasă și mizerabil travestită în promisiune deșartă. Această transformă binele cerut în proiecția dătătoare de speranțe a unui bine care nu va fi făcut niciodată. Falsul binefăcător simulează generozitatea și, cel mai adesea, o face cu fast, pentru că el însuși este înduioșat de perspectiva ei. Poza generozității atâta cabotinismul din noi. Nimic nu e mai plăcut pe lume decât să defilezi în mantia somptuoasă a binefăcătorului. Exact în măsura în care cel căruia i s-a promis rămâne agățat de promisiune, promițătorul se hrănește la rândul lui din propria lui mistificare. Nu numai pentru cel amăgit, dar și pentru amăgitor promisiunea ține loc de faptă. Prinzându-te în capcana promisiunii lui, promițătorul îți ucide, lent, speranța. Crima lui e amăgirea și ea este mai mare, spune Andrei, decât păcatul ingratitudinii. Promisiunea, care ține o vreme locul faptei, deșartă fiind, te transformă într-un pseudo-datornic. Ticăloșia amăgitorului se naște, de altfel, pe un teren solid: de vreme ce în orice promisiune există și șansa împlinirii ei, cel ajuns la ananghie și care cere ajutor are și toate motivele, sperând, să creadă în împlinirea ei. Vieru închide frumos portretul acestui mic cuplu de ticăloși - amăgitorul și ingratul - cu următoarele cuvinte: „Gustul pentru promisiunea deșartă îl definește pe omul care nu știe să dea; ingratitudinea, pe omul care nu știe să primească."   A murit Thomas Kleininger. Era cu patru ani mai tânăr ca mine. Parcă mai adineauri (în 1977) am început să traducem, găzduiți într-un sat de lângă Timișoara, primul volum de Heidegger: Originea operei de artă. Aveam 30 și ceva de ani. A fost „adineauri". Totul în viața noastră s-a petrecut adineauri. Adevărul e că nu există, când ne uităm îndărăt, decât timpul recent: adineauri eram elev la „Lazăr"; adineauri mă-ndragosteam de „față cu crini"; adineauri mă duceam la „ceaiuri" dansante, cărând un magnetofon Tesla după mine; adineauri l-am cunoscut pe Noica; adineauri am stat o vreme în Germania; adineauri m-am însurat și tot adineauri am divorțat; adineauri i-am cunoscut la Paris pe Monica și Virgil Ierunca; adineauri am scris Despre limita; adineauri am scăpat de Ceaușescu; adineauri s-a întors fiu-meu din Japonia, după ce adineauri îl condusesem - urma să lipsească 17 ani - la aeroport la Otopeni; adineauri s-a născut Humanitas... Adineauri am avut toate vârstele mele.”