Campiile Okavango

După o prealabilă detașare de plutonul „oficial", controversat și agitat, al literelor ieșene, care s-a produs în timp, iar nu sub forma unor neconvingătoare salturi bruște, ci prin vizibile apariții editoriale susținute de critici și istorici literari de primă mărime, de confrați într-ale scrisului provenind îndeosebi din rândurile optzeciștilor, dar și de mai recent lansatele voci lirice pe o piață literară extrem de vie, dinamica liricii semnate de Vasile Burlui se reinventează, practic, printr-o putemică turnură în volumul de față, printr-o ruptură cu istoria, cu, aș zice, încrederea în utopismul ei. Autentic document sufietesc al celui care, după ce a pus punct războiului, cum îi plăcea lui Eugene lonesco să scrie, cu toată lurnea, claustrându-se în universul unde realitatea contondentă cedează locul evocărilor sinestezice și evaluărilor lucide, Câmpiile Okavango promit, la o primă vedere, să oglindească o metamorfoză particulară: schimbarea la față a celui bolnav de literatură, incapabil să viețuiască în afara ei, transformarea lui radicală Într-un sceptic mântuit, care asteme, prin asceza lui, serrmul sinonimiei între religie și artă, între cuvânt și ontos, între taină și gnoza, optând aproape fără excepții în favoarea termenului secund. Iar lucrul acesta se petrece în descendența unor paradigme poetice greu imitabile, livresc mărturisita adeseori prin ușurință și glisările intertextualizării, dacă ar fi să ne gândim doar la traiectoria, specifică modelului francez, ce unește trubadurii medievali și poeții simboliști cu care rezo-nează uneori autorul acestor versuri. - Livia IACOB