Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primește misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluție. Însă vizita ia o turnură neașteptată cînd octogenară începe să-i povestească fetei despre perioada de coșmar din tinerețe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de mii de oameni înghesuiți în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a crezut la un moment dat că și-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viață grea, pe timp de război și foamete, însă credința în Dumnezeu și speranța că va supraviețui i-au dat putere. Străbunica își deapănă amintirile dureroase, străpunse pe alocuri de raze de lumină, căci „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă și moartea”. Bazat și pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului. Fragment din romanul "Capătul drumului", de Liliana Corobca "Mama era o brodeză iscusită și adusese cu ea din Bucovina o față de masă înflorată, pe care n-o vindea nimănui, ci o arată ca exemplu, "vedeți: una tot așa vă fac și vouă". Mai întâi a venit gospodina kazahă care ne-a dat bordeiul. A înțeles cu greu că nu se vinde comoara noastră, ci e doar de arătat și a adus și ea o față de masă de-a lor, dastarhan, zicea ea, și mama a brodat pe dastarhanul ei floricele. Ne-a lăsat ceva grâu și mie mi-a adus un ceapăn, un fel de halat călduros, mai vechi și mai mic, dar care tare bine mi-a prins. Cevarnisa - meșterită, îi ziceau mamei ca brodă, Aspazia îi ziceau doar bucovinenii. Apoi a mai primit mama pentru lucrul ei și o pereche de icighi, încălțăminte specifică kazahilor noștri, un fel de ghete fără talpă, deasupra cărora se încălță papuci sau galoși. Altceva mai bun nu se găsea pe acolo. I-a mai făcut mama kazahei flori și pe niște fete de pernă și ne-a adus atunci cel mai bun curut mâncat în viața mea, niște turte pregătite din brânză uscată, de care la noi în Bucovina nu se făceau. Ei, n-am auzit noi de curut, dar nici ei de plăcintele noastre... Erau și ei săraci, mai mult nu puteau să ne dea, iar noi ne bucurăm și de atât. Seara, mergeam prin sat și strigam dastarhan!, uneori luăm cu mine față de masă a mamei, ca s-o arăt. Apoi, la școală, am găsit într-o carte un desen cu lebede, una mare, cu aripile desfăcute, alături de puișorul ei. Am copiat desenul și am brodat și lebedele apoi, care au plăcut foarte mult și am avut de lucru. O rusoaică ne-a adus ață colorată și i-am făcut o lebădă mare cu șase pui mici, de diferite culori, ca alb pe alb nu se brodează. Brodam mai mult iarna, când nu mai era de lucru pe câmp. În bordei era întuneric și ne temeam că vom orbi, dar foamea ne mână din urmă și lucram de zor, ascultând istorisirile mamei despre căsuța noastră din Bucovina, despre obiceiurile și tradițiile noastre strămoșești, despre mâncărurile pe care le-ar fi preparat buna mea măicuță dacă ar fi avut din ce. Când am ieșit din greutăți, n-am mai vrut să brodez nimic, nicio floare, nicio lebăda! Când luam în mână acul, îmi aduceam aminte de serile întunecate și friguroase când brodam cu mama, ca să nu murim de foame."
