Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, și a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în orașul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui.
în acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să deslușesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp și care, știam, urmau să se risipească inevitabil în târziul cețos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristețe. A rămas această meditație despre viața lui, dar și despre acea parte din viața mea în care m-am străduit să înțeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înțeles-o, dar am înțeles altceva: că el a fost, așa cum a fost și cum continua să fie pentru mine, un dar. (Matei Călinescu) Fragment din cartea "Portretul lui M" de Matei Călinescu "5 august '85 Tocmai am recitit fragmentele în legătură cu M în jurnalul meu din 1977-1981 [pe care le-am transcris la începutul acestor memorii]. Aceste pagini sunt ca niște fotografii vechi, prost făcute, supraexpuse sau subexpuse, lipsite de acea claritate care era poate numai în mintea mea atunci când le făceam, atât de rar, și poate nici acolo. Un aparat de fotografiat de ocazie, caraghios de vechi și mânuit fără pricepere, aceasta e metafora cea mai potrivită pentru felul în care înregistrăm la întâmplare unele din multele momente petrecute cu M. Din aceste instantanee nu pot reconstitui mare lucru. Eram fără. îndoiala un observator fără acuitate și plin de dragoste față de cel observat, iar dragostea înfrumusețează, elimină micile defecte, șterge asimetriile, proiectează. Această frumusețe proiectată — și care nu s-a conservat în instantaneele din fotografiile palide pe care le-am regăsit printre paginile vechiului meu jurnal — m-a împiedicat poate să văd anumite mici semne, anumite ambiguități totdeauna rezolvate în sensul lor pozitiv, încurajator, „normal". Dar aceste semne pe care nu le-am văzut au existat oare într-adevăr? Erau jocurile noastre de-a „Nu face asta!", „Nu face asta!" ecolalii simptomatice? Scrutând trecutul dincolo de însemnările din jurnal, stând de vorbă și cu Uca, mult mai apropiată de el în tot acest timp, nu izbutim să identificăm precis nici unul dintre aceste semne. Concluzia e că până la trei-patru ani M a fost un copil perfect „normal". De altfel, toți cercetătorii autismului sunt de acord că simptomele lui sunt aproape imposibil de descoperit înainte de vârsta de trei-patru ani. Și asta pentru că, până la acea vârstă, copiii „normali" sunt toți, sau aproape toți, și autiști, într-o măsură mai mică sau mai mare. Maladia aceasta poate fi observată, în cazurile mai ușoare, abia după trei ani și uneori un diagnostic mai precis nu poate fi pus decât mult mai târziu. Cel puțin asta e situația în stadiul actual al cercetării."
