Eugene Ionesco a fost confruntat, încă din adolescență, cu o dilemă identitară – de natură familială, etnică, lingvistică și, desigur, culturală (inclusiv literară, confesională și politică) – transformată, curând, într-un conflict interior… Tânărul care se simțea exilat în România sa natală urma să-și regăsească patria adevărată, spirituală, adică Franța, și cultura franceză, după o odisee de traumatisme «inițiatice» care avea să dureze, intelectual vorbind, multă vreme… Devenind francez, Ionesco se simte liber să abordeze acele «probleme esențiale» așa cum le concepe el, ca ridicole și tragice în același timp, începând cu aceea a limbajului și sfârșind cu aceea a scandalului morții.
Suntem, spune el, esențial comici: tragedia noastră existențială vine tocmai de aici. În cultura franceză, lipsit de complexe, el descoperă că explorarea subiectivității sale celei mai profunde poate fi un mod de comunicare cu ceilalți, cu singurătatea lor, cu neliniștile și obsesiile lor; descoperă, cu alte cuvinte, că «fiecare e universal». - Matei Călinescu
