Amintiri in dialog

 „Bântuiam că o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viață anterioară și mă simțeam esențial vulnerabil, deși mă știam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenta pe care și-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil.
Citește tot rezumatul cărții Amintiri in dialog... După două decenii de absență eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă. Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult. Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.ׅ“ (Matei CĂLINESCU)   „Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în țară după un lung sau mai puțin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah? Pentru a fi pe deplin înțeleși ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfășoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim și să încercăm să înțelegem întâmplările circumnavigației noastre, înainte de prima sosire la Itaca și, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depășită prima euforie a libertății, am înțeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU) Fragment din carte: "Anii au trecut și se apropia momentul eliberării lui. Îl așteptam cu bucurie, dar și cu oarecare îngrijorare; cum avea el să se „adapteze"?; un termen și un scop pe care, știam, le respingea. Eram tânăr medic și însurat cât într-o după-amiază, sună la ușa soția lui Andrei, Dorana Coșoveanu. Plângând, îmi anunța tristă veste: o scrisoare sosise de la Direcția Penitenciarelor anunțând că Miron Chiraleu murise. Aveam să aflăm curând în ce împrejurări. În duminica ce a urmat ne-am adunat, familia și câțiva prieteni, în jurul mamei lui Mironel și al surorii lui, Tănușa, căsătorită între timp cu vărul lor Mitică, și am ascultat o slujbă în amintirea celui dispărut, în mica biserică de pe malul lacului Florească. Era o zi frumoasă de primăvară și ni se părea că Mironel, cu care ne plimbaserăm de multe ori prin acele locuri, era alături de noi. Jalea se însoțea cu un soi de duioșie adâncă, suferința ne apropia și ne făcea mai buni. Din ziua aceea a devenit și mai dubioasă, mai rușinoasă chiar, „adaptarea". (Azi Mitică e mort și aproape toți cei din frăția noastră sunt în exil.) Prietenia, eu cred că se poate înțelege asta din cele înfățișate aici, a fost la început principalul suport al amorului-propriu, al iubirii-de-sine. Din copilărie, când am început să mă joc în parc, la șosea, cu Dinu, am început să-l iubesc, adică să-mi placă să mă asociez cu el — căci ce altceva este iubirea? tocmai pentru că semăna cu mine, pentru că puteam spune: „Tu ești eu". Același lucru s-a întâmplat mai târziu în jocurile și duelurile intelectuale cu tine și cu ceilalți: de fiecare dată când constatăm un acord între noi, simțeam un fel de încântare, ca și cum personalitatea mea ar fi fost mângâiată, încurajată. Asta era poartă pe care intrau diferențele — și ele mă făceau cu adevărat să cresc. De aceea cred că a fost atât de însemnată pentru noi toți întâlnirea cu Mironel: pentru că era atât de deosebit de noi. Orice mistificare e o greșeală gravă de gust: de aceea nu trebuie înțeleasă altfel decât ca o metaforă impresia noastră că Mironel venea „din altă lume"; deosebirea pe care o percepeam că atât de radicală, care ne fascina și făcea din el pentru noi, în ciuda vârstei identice, un învățător, se datora, fără îndoială, unei originalități înnăscute — căci nimic, nici culoarea ochilor, nici manierele, nici gusturile nu semănau cu mediul din care provenea o originalitate care, de fapt, îi dădea caracterul angelic pe care noi l-am pomenit atâta și care revine, obsedant, și în aceste pagini. De aceea insist în a afirma că prietenia este tocmai acea zonă în care se naște deosebirea dintre iubirea-de-sine și iubirea-de-aproapele nostru, în același timp oglinda și punte, reflectare și legătură, stare și mișcare." Citește mai puțin...