Un fel de jurnal

 „Încă o dată îmi dau seama că rămânerea mea aici m-a ferit de-o aproape certa sinucidere intelectuală și psihologică, dacă nu chiar fizică. Dar, «rămânând», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CĂLINESCU)   „Un fel de jurnal acoperă răstimpul unei adânci prefaceri sufletești: perioada adoptării exilului și cea a adaptării la el.
Citește tot rezumatul cărții Un fel de jurnal... Matei care intră în acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetățenia americană, stabilitatea profesională și crescândă recunoaștere academică îi separă pe cei doi Matei. Modificarea e mai adâncă și, din acest motiv, ea poate furniza percepției noastre amorțite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele două voci (identitați) le articulează și din care se hrănesc. Cele două identități, adăugă autorul jurnalului, sunt separate și de spațiu, și de istorie, și de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintită limba» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI) Fragment din carte: "2 februarie 1977 Ieri zi activă, mers pe jos peste o oră prin ger, la universitate și înapoi, iar seara la cinematograful Von Lee (Mahler-ul lui Ken Russell), astfel că nu mă așteptam la insomnia de astă-noapte. M-am trezit pe la 3 și jumătate și-am readormit, pentru o oră, pe la 8 dimineața. În timpul insomniei mă supun la o sesiune de autotortură, creez un spectacol interior al cărui regizor e angoasa pierderii memoriei. Regizorul cheamă în scenă, sub lumina intensă a reflectoarelor, câte-o figură pitită în cine știe ce colț îndepărtat și obscur al memoriei și-mi poruncește, amenințător: numele! Și-atunci, cu toate energiile de care mai dispun, amețit de oboseală cum sunt, încep să caut numele pierdut. O clipă, cred că l-am găsit, dar nu, nu e el. Și chiar dacă-l găsesc, n-am timp să mă simt satisfăcut, altă față apare pe scenă, al cărei nume e și mai greu de ghicit. Recunoșteam imediat acele chipuri care apăreau brusc, unele îmi erau chiar foarte familiare, dar mi-era de multe ori mai greu să le atașez un nume, numele, succesiunea de sunete magice care le putea scoate din anonimatul enigmatic, tăcut, agresiv, în care pluteau. Logica internă a acestei „drame": dacă-ți amintești chipul, trebuie, ești dator să-ți amintești și numele. Pierderea numelui, începutul unui coșmar treaz, un pas ireversibil spre moarte. Până la urmă, în ciuda dificultăților care apăreau, se dizolvau, creșteau am izbutit să fac față încercărilor la care eram supus. Chipurile, mi-am dat după aceea seama, erau mai toate ale unor rude îndepărtate sau cunoștințe din România. Sfâșierile exilului, răni care peste zi par închise, dar care, noaptea, se redeschid pe neașteptate și sângerează în vise ori insomnii. Citesc în Nietzsche, Genealogia moralei, pe care-o folosesc pentru cursul „Cultural Backgrounds of Modern Literature": ,...poate ca în întreaga preistorie a omului nimic nu este mai cumplit și mai neliniștitor decât mnemotehnica sa. «Se înseamnă ceva cu fierul înroșit pentru a rămâne în memorie, numai ceea ce nu încetează să doară rămâne în memorie» — așa sună una din legile principale ale celei mai vechi psihologii de pe pământ (din păcate și cea care a dăinuit cel mai mult). [...] Întotdeauna a fost nevoie de sânge, martiri și jertfe, atunci când omul a crezut de cuviință să-și clădească o memorie; [...] toate acestea își au obârșia în acel instinct care întrevedea auxiliarul cel mai puternic al mnemotehnicii"." Citește mai puțin...