A citi, a reciti - FORMAT PDF

    Cu un eseu despre „Oralitate în textualitate“ tradus de Anca Băicoianu, un capitol românesc despre Mateiu I. Caragiale și „Recitiri“ (Dilematecă)     „În «Epilogul» cărții sale A citi, a reciti: Către o poetică a (re)lecturii (intitulată, în versiunea sa originală, Rereading), Matei Călinescu spune că a ajuns la ideea de a o scrie atunci când a recitit anumite texte pentru a le descoperi secretul.
Citește tot rezumatul cărții A citi, a reciti... Prin nenumărate reflecții extraordinar de inteligente și ingenioase, mustind de informație istorică de calitate, Matei Călinescu reușește de fiecare dată să elucideze misterul, dar și să arate că misterul textului literar nu este o criptografie, ci un mister consubstanțial. Iar acest mister ireductibil îndeamnă la recitire chiar cartea pe care o citiți. Faptul de a reciti nu este un moft: el decurge din caracterul infinit al textului literar. Or lucrurile care nu pot fi epuizate până la capăt au în ele ceva din esența vieții, astfel că o metodă a recitirii așa cum o practică Matei Călinescu este și un mod de a pune în lumină viața extraordinar de bogată a marilor texte literare. Cărțile studiate și analizate de Matei Călinescu învie, prin cartea sa, în sufletul nostru. Recitirea, în mâinile sale de hermeneut, se transformă într-un soi de «scris pe suflet», care însuflețește cartea citită și readuce la viață, în noi, lumea de gânduri și imagini a autorului dispărut. Recitirea poate fi, dacă e practicată cum ne-a învățat Matei Călinescu, un mijloc de a ne recăpăta trupurile la judecata de apoi a cititului veritabil.“ (HORIA-ROMAN PATAPIEVICI) Fragment din carte: "Structural vorbind, ca exemple de ceea ce s-ar putea numi literatura visării cu ochii deschiși, romanele cavalerești nu se deosebeau prea mult de unele scrieri analoge mai recente, cum ar fi, să zicem, aventurile lui James Bond, scrise de Ian Fleming. Cu alte cuvinte, erau proiectate — oricât de greoaie și împiedicată ne-ar părea compoziția lor astăzi — pentru un tip impuriu de lectură rapidă, implicată, „extensivă", și mai puțin pentru o (re)lectură reflexivă, insistență, „intensivă". Adeseori ofereau un tip de lectură care putea crea dependentă, de factură evazionistă. Iată din ce motiv le dușmăneau moraliștii. Dar, firește, puteau fi citite (și recitite) și altfel: cu seriozitate, cheie simbolică, ba chiar alegorică. Amadis de Gaula, romanul cavaleresc arhetipal, cartea clasică a genului în Spania, era citibil în ambele feluri și — după cum indică Cervantes, salvându-l de la combustie — merită să fie recitit. Cine să fi fost însă cititorii propriu-ziși ai romanțurilor cavalerești standard? Se regăsea popularitatea cu care se mândreau aceste romanțuri în ceva asemănător cu o audiență de masă, cu un public pentru care deosebirile dintre literatura de stil nobil și cea de stil popular să devină neimportante, sau se adresau, mai degrabă, unei paturi reduse de cititori aristocrați, care și le puteau permite (economic vorbind) și le înțelegeau (din punct de vedere cultural)? Întrebările de acest gen au primit răspunsuri contradictorii. Eu am dat deja de înțeles care este opinia mea: romanțurile cavalerești aparțin categoriei literaturii populare („citibile", „șablonizate"), dacă nu în sensul istoric, atunci în cel structural. Chiar dacă nu le puteau citi decât membrii unui mic grup elitist, într-o țară în care mai bine de trei sferturi din populația adultă era analfabetă, romanele cavalerești au în comun cu literatura de masă de astăzi (westernuri, fantezie eroică, science-fiction etc.) mult mai multe trăsături decât cu operele „literaturii înalte".  Nu trebuie să uităm, totodată, că romanele cavalerești din Spania secolului al XVI-lea își câștigaseră popularitatea în contextul unei culturi cu trăsături aristocratic-catolice extrem de puternice, o cultură care rămăsese virtual imună la ideile Reformei, urmând să devină chiar, cu stilul său baroc, flamboaiant, un model pentru Contrareforma. Romanele nu aveau cum să nu oglindească valorile morale, politice și religioase ale culturii-cadru. Astfel, în prefața lui Montalvo la Amadis de Gaula, cititorul este îndemnat să interpreteze alegoric faptele de arme, ca având o legătură „cu propria noastră mântuire" și ca fiind „aripi cu ajutorul cărora sufletele noastre se pot ridica până la înălțimea gloriei pentru care au fost create". Narațiunea însăși este proiectată pe un fundal religios: cucernicii cavaleri creștini se mișcă într-un timp „măsurat în termeni monastici", lume unde „se întâlnesc frecvent cu sihăstri și stau regulat de priveghi, se spovedesc și ascultă liturghia". Să însemne asta că romanele cavalerești erau chiar citite în cheia alegoriei de inspirație creștină? Cel puțin în unele cazuri — rare poate, dar semnificative - frară îndoială că da." Citește mai puțin...