Doi - FORMAT PDF

Titlu disponibil cu autograf; încă 19 exemplare disponibile. Se poate mărturisi tot într-un cuplu? Și când un adevăr ascuns devine doar o mare minciună? Cât de mult ne putem preface că totul este bine din dorința absurdă de a rămâne într-un fals confort? Cât de mult putem pretinde că suntem altcineva decât suntem de fapt? Și cum facem față adevărului? Întrebări dificile la care Adriana și Dan nu pot răspunde atât timp cât sunt împreună, dar la care ne răspund, fiecare dintre ei, separat.
Citește tot rezumatul cărții Doi... După cinci ani de căsnicie aparent liniștită, Dan dispare brusc. Să i se fi întâmplat ceva? Să fi fost răpit? Să fi plecat? Și dacă da, de ce? Asiduă lui căutare o face pe Adriana să se descopere, în primul rând, pe sine, iar explicațiile - sosite târziu - sunt cu atât mai dureroase cu cât sunt mai neașteptate. Structurat sub forma a două mărturisiri, a lui și a ei, romanul ne dezvăluie extrem de alert frânturi de prezent, combinate iscusit cu motivații din trecut. Trecut și prezent sunt una în ambele confesiuni - a lui și a ei. Este incredibil cât de diferit pot vedea doi oameni aceeași viață avută împreună, atunci când din ea lipsește sinceritatea totală. Fragment din romanul "Doi" de Tony Mott:   "Ajung acasă abia pe seară. Cred că e opt deja, i-am lăsat pe Dobrești să culce copiii. Cât sunt de fericiți! Sau cât de fericiți ar trebui să realizeze că sunt! Felicia I-a cunoscut pe Bogdan în facultate și de atunci sunt împreună. Cum e să fii fericit? Eu ce aș putea să răspund la întrebarea asta? Mi-e teamă că nu știu, că nu cred că am fost vreodată, că mi-a lipsit mereu câte ceva. Mai mult, mai bun. După ce l-am cunoscut pe Dan, am crezut, pentru un timp, că sunt fericită. Da, a fost o perioadă foarte frumoasă, cât a ținut? Cât de atent era la început, cât de galant! Prostii, galant a rămas mereu. Tot timpul m-au invidiat toate cunoștințele mele pentru faptul că nu a intrat niciodată pe ușă înaintea mea, că părea genul care nu se enervează niciodată și care nu ridică glasul. Pentru că nu ar fi politicos. Doamne, cât de grețos de perfect poate părea un individ văzut din afară! Dar l-am iubit, ce prostie, nu l-am iubit, îl iubesc încă. Oare? Mă doare. Sufăr când nu vrea să vorbim despre copii. Nu vrea niciodată. Îi plac copiii și ei îl plac pe el. Alexandru este înnebunit după el, îl lăsă să-l călărească, umbla prin casă amândoi îmbrăcați ca indienii, dar când e vorba de noi, de ai noștri, îmi spune că nu este încă pregătit. Ne-am căsătorit foarte repede după ce ne-am cunoscut. Am senzația că i-a părut rău mai târziu. Toată viața am visat că voi avea o nuntă mare, cu multă lume, plină de fast. Doar prietenii, așa mi-a zis. Și părinții. Evident, doar nu putea să îi spună maică-sii să stea acasă. A fost atât de cocoloșit. Mă mir cum de am reușit să îl conving până la urmă să stăm separat. Înțeleg faptul că a crescut numai cu ea, dar, la treizecisicinci de ani cât avea când ne-am cunoscut, nu mai locuise niciodată în altă parte, pentru că avusese grijă de ea și ea de el. Sigur că poate fi comod să nu-ți pese de nimic în casă, să nu faci decât cumpărăturile. Ce greu mi-e și acum să mă înțeleg cu ea, nu, că de asta nici nu poate fi vorba, dar aș putea măcar să o accept. Sigur că mă enervează la culme să mă întrebe ce mâncăm, traducerea potrivită fiind ce i-am făcut eu de mâncare prețiosului ei de fiu. E ciudat că o întreagă generație de femei uită cum s-au purtat cu ele soacrele lor și se poartă la fel, dacă nu și mai urât, cu nurorile lor. Ce fel de modificare ar trebui să i se facă la nivel de comportament, astfel încât să se împace cu faptul că nu numai ele, doar ele exclusiv, sunt cea mai bună alegere pentru fiul lor și că nici o altă femeie nu ar fi la fel de bună ca și ele? De ce un complex atât de puternic la mamele de băieți din România? Poate și la cele din Italia. Poate peste tot?" Citește mai puțin...