Un oraş ale cărui străzi erau pavate cu lemn de ştejar si unde aveai sentimentul că toată viața pe care o trăisei până în acel moment nu valora de fapt mai nimic. Un oraş al tuturor fericirilor, unde grijile şi tristețile lungi nu puteau prinde rădăcini, unde deprindeai atât de repede beneficiile nepăsării față de timp. Acesta era Bucureştiul! Şi în întregul Imperiu Otoman se ştia la acea vreme că oraşul era locul unde se împlinesc visele.
Se mai spunea (o ştiau cu precădere chiar grecii din vechiul Constantinopol) că la Bucureşti se vorbesc toate limbile pământului, mai cu seamă greaca şi că dacă eşti un grec cu oarecare dare de mână (adică mai înstărit) îţi poţi cumpăra acolo titlul de paşă. Bucureştiul se înfăţişa deci ca un fagure de miere cufundat în straturile nesfârşite ale unui vis de vară, un loc aproape fermecat care iată, ştia să te atragă de la foarte mare depărtare.
La Bucureşti toată lumea dansează, mai spuneau călătorii şi tot aici trăiesc vrăjitoarele vechi pe care cu uşurinţă le poţi întâlni pe stradă şi de care e bine totuşi să te fereşti: căci deţin încă puterea de a umbla prin măruntaiele timpului şi ale vieţii. Şi totuşi nu vrăjitoarele ţigănci erau stăpânii oraşului, cum de altfel nu erau nici turcii, nici grecii, nici măcar ruşii sau austriecii (care deţineau la acea vreme frâiele puterii) – ci doi Sfinţi : Gheorghe şi Dumitru. Întreaga viaţă se ordona şi se desfăşura între hotarele celor doi paznici şi ocrotitori cereşti cu care lumea bucureştilor se vedea binecuvântată.
De altfel faima oraşului se mutase imediat în cântece; ele călătoreau întotdeauna mai repede decât oamenii astfel încât nimeni, oriunde s-ar fi aflat, să nu poată scăpa ispitei de a merge să vadă cu ochii lui acest spectacol deplin, chiar la el acasă. Şi odată sosit într-adevăr, nu îţi trebuia prea mult timp să înţelegi că până atunci, da, viaţa ta chiar fusese în van. Privirea şi simţurile toate ţi se arcuiau de acum armonic lăsându-se absorbite de vraja unui loc neasemuit, de necuprins. Bucureştiul te cucerea printre altele, cu aroma podgoriilor sale, căci aici, mai fiecare locuitor avea o vie a sa sau o rudă care cultiva struguri. Şi mai era şi pâinea, pâinea aceea caldă cu aroma ei de struguri căci la Bucureşti era locul în care pâinea şi strugurii se frământau împreună !
Oraşul mustea practic a cântece şi dans, a pâine caldă cu aromă de struguri, a cârnaţi pe grătar, porumb copt şi a case boiereşti înţesate de pivniţe, cămări, cuptoare, afumători, grajduri şi alte anexe de unde se întindeau şatrele ţiganilor. Ţiganii erau robi în Bucureşti, ca de altfel pe întreg cuprinsul ţării, robi, adică în grija familiilor de boieri dar şi a Bisericii. Viaţa lor era cea mai sigură dintre toate vieţile cu putinţă, bine rostuită şi întru-totul definită. Abaterile, încălcările, excepţiile, nefirescul şi răzvrătirea în general – toate acestea prea puţin îşi făceau apariţia fiind cu vrednicie descurajate. Ţiganii, tocmiţi din neam în neam, generaţie după generaţie, deveneau un bun moştenit, niciodată înstrăinat, intrat în patrimoniul nu doar material, ci şi în cel cultural al boierului. Fără de ţigani şi fără munca lor o întreagă structură socială şi un întreg edificiu economic s-ar fi surpat. În mahalaua boierului, ei ţiganii asigurau bunul mers al lucrurilor şi al meselor, al curţii şi al gospodăriei. Apoi boierii deţineau sate întregi (de ţigani), locuri unde le sporea atât averea cât şi urmaşii (se înţelege, nelegitimi), dar şi locuri de unde se întorceau vlăguiţi după ce îşi vor fi tocit de fiecare dată simţurie în carnea ţigăncilor.
Ei bine acesta era Bucureştiul fanariot iar povestea Manuscrisului redactat în acele zile vorbeşte despre o alegere supremă şi universală pe care omul e chemat să şi-o asume încă de la începutul timpului, aceea dintre datorie şi iubire. Ce e de făcut atunci când ca om liber te îndrăgosteşti de o ţigancă aflată în şatra boierului ? Ce înseamnă să fi legat fiinţial de o singură fiinţă, şi aceea o sclavă ? Simţi binecuvântarea aşternută în sufletul tău, dar ghilotina ce ţi s-a înălţat deasupra spiritului ?
Alte recenzii de la Doina Ruşti:
