Abatorul cinci

    "Abatorul cinci" sau "Cruciada copiilor" este unul dintre cele mai importante romane împotriva războiului care s-au scris vreodată.     Vonnegut scrie cu ironie și umor, de cele mai multe ori negru, o cronică atipică a unuia dintre cele mai îngrozitoare momente din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: bombardarea Dresdei de către britanici și americani, în urma căreia au murit o sută treizeci și cinci de mii de oameni, aproape de două ori mai mult ca numărul celor uciși de bombă atomică de la Hiroshima.
Citește tot rezumatul cărții Abatorul cinci...     Romanul lui Vonnegut, devenit un clasic american, îmbină realismul cu SF-ul și atrage cititorul într-o lume incredibilă, în care se amestecă bombardamente, călătorii în timp, prizonieri de război, extratereștri de pe planeta inventată Tralfamadore, peste toate plutind mirosul aducător de moarte al iperitei.     „Debordând de imaginație, aproape psihedelic, Abatorul cinci este un roman trist și încântător deopotrivă, scris în cel mai autentic stil Vonnegut.“ - The New York Times     „O carte hazlie pe care, citind-o, nu-ți poți îngădui să râzi, o carte tristă care nu-ți stoarce lacrimi, un basm plasat într-un abator.“ - Life Magazine     Fragment din romanul "Abatorul cinci" de Kurt Vonnegut:     ”Chiar în spatele lui, cineva din vagon exclamă „Oz". Acela eram eu. Eu eram ăla. Singurul oraș pe care îl mai văzusem până atunci fusese Indianapolis, Indiana.     Toate celelalte orașe mari ale Germaniei fuseseră bombardate și pârjolite cu sălbăticie. De Dresda nu se atinsese nimeni. În fiecare zi sirenele se porneau să urle infernal, iar oamenii coborau în beciuri și ascultau știrile la radio, întotdeauna avioanele aveau o țintă precisă - Leipzig, Chemnitz, Plauen și alte asemenea locuri. Așa merg lucrurile.     La Dresda se mai auzea și acum șuieratul vesel al aburului de la sistemul de încălzire centrală. Pe străzi treceau zdrăngănind tramvaiele. Telefoanele sunau și avea cine să ridice receptoarele. Luminile se aprindeau și se stingeau la țăcănitul întrerupătoarelor. Erau deschise și teatrele și restaurantele. Funcționa și o grădină zoologică. Principalele întreprinderi producătoare din oraș erau profilate pe medicamente, produse alimentare și țigări.     Acum, în ultimele clipe ale după-amiezei, oamenii se întorceau la casele lor după o zi de muncă. Erau obosiți.     Opt locuitori ai Dresdei înaintau printre spaghetele de oțel ale triajului. Purtau cu toții uniforme noi. Depuseseră jurământul militar doar cu o zi înainte. Doi dintre ei erau veterani, ciuruiți de gloanțe în Rusia, ceilalți erau fie tineri, fie bărbați trecuți de vârstă mijlocie. Misiunea lor era să supravegheze o sută de prizonieri americani care urmau să fie folosiți ca mâna de lucru. Din grupa făceau parte și un bunic cu nepotul lui. Bunicul era arhitect.     Cei opt se apropiau încruntați de vagoanele de marfă unde se aflau prizonierii pe care trebuiau să-i ia sub tutelă. Știau prea bine cât de jalnic și de ridicol arătau ei înșiși. Unul dintre ei avea realmente o proteză în loc de picior și pe lângă pușca mai ducea și un baston. Totuși, trebuia să impună respect și ascultare unor infanteriști americani înalți, țanțoși, sângeroși, care de-abia se întorseseră din focul luptei.     Și în momentul acela dădură cu ochii de Billy Pilgrim în toga lui albastră, cu cizmele argintii și cu mâinile în manșon. Arătă de cel puțin șaizeci de ani.” Citește mai puțin...