Hotul de carti

Este anul 1939. Germania nazistă. Țara își ține răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, și va deveni chiar mai ocupată. Lieșel Meminger și fratele ei mai mic sunt duși de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara orașului Munchen.
Citește tot rezumatul cărții Hotul de carti... Tatăl lui Lieșel a fost dus departe sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Lieșel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băiețelului și o observă pe Lieșel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viața lui Lieșel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parțial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greșeală, și este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărți și de cuvinte, pe măsură ce Lieșel învața să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cântă la acordeon. În curând, va fură cărți de la incendierile de cărți organizate de naziști, din biblioteca soției primarului, și de oriunde le mai putea găsi. Hoțul de cărți este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea lumi. Cu o scriitură superb măiestrița și arzând cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile povești ale timpurilor noastre. Carte recomandată de  Ioana Chicet Macoveiciuc  în cadrul proiectului Libris, " Oameni și cart i ". Fragment din romanul "Hotul de cărți" de Markus Zusak: ”JURNALUL MORTII: KOLN Primele ore ale zilei de 30 mai. Sunt sigură că Lieșel Meminger dormea dusă când peste o mie de avioane de bombardament zburau spre un loc numit Koln. Pentru mine, rezultatul a fost cinci sute de oameni sau pe-aproape. Cinci mii de oameni rămași fără adăpost umblau în jurul mormanelor fantomatice de moloz, încercând să-și dea seama ce aparținea cui și ce bucăți de casă distrusă erau ale cui. Cinci sute de suflete. Le-am purtat în degete, ca pe valize. Sau le-am aruncat pe umăr. Numai pe copii i-am dus în brațe. Până când am terminat, cerul devenise galben ca un ziar în flăcări. Dacă mă uitam îndeaproape, puteam vedea cuvintele, titlurile informative care comentau evoluția războiului și așa mai departe. Cum mi-ar fi plăcut să-l trag pe tot în jos, să mototolesc cerul ca un ziar și să-l arunc departe! Brațele mă dureau și nu-mi puteam permite să-mi ard degetele. Încă mai era multă treabă de făcut. După cum v-ați aștepta, mulți oameni au murit instantaneu. Altora le-a trebuit ceva timp. Mai aveam câteva alte locuri de vizitat, ceruri de întâlnit și suflete de colectat, iar atunci când m-am întors în Koln, mai târziu, nu mult după trecerea ultimelor avioane, am avut ocazia să observ cel mai nemaipomenit lucru. Purtăm sufletul carbonizat al unei adolescente când am privit cu solemnitate în sus, la ceea ce era acum un cer sulfuros. Un grup de fete de zece ani erau prin apropiere. Una dintre ele a strigat: - Ce-i asta? Brațul i s-a întins și degetul a arătat către un obiect negru, care cădea încet de sus. La început, arătă că o pană neagră, plutind, săltând. Ca o bucățică de cenușă. Apoi, a devenit tot mai mare. Aceeași față — o roșcată, cu pistrui — vorbi din nou, de data această nerăbdătoare: - Ce e asta? - E un corp, sugera, o altă față. Păr negru, codițe cu cărare pe mijloc. - E o alta, bombă! Era prea lentă ca să fie o bombă. Cu spiritul adolescentin încă arzând ușor în brațele mele, am mers câteva sute de metri împreună cu ele. Ca și fetele, am rămas cu privirea ațintită spre cer. Ultimul lucru pe care îl voiam era să mă uit în jos, la fața chinuită a adolescenței mele. O fată, drăguță. Avea toată moartea în față.” E vorba de un roman al unui scriitor australian cu siguranțăhoțul aproape necunoscut cititorilor români, un roman care a beneficiat, ce e drept, de o ecranizare holywoodiană cu buget generos. Chiar și cu o asemenea pompă de popularitate în spate, tot mi s-a părut neașteptat ca romanul lui Zusak să reușească să doboare bestsellerurile lui Dan Brown sau ale lui J.R.Tolkien în topurile de vânzări. Un lucru cu atât mai interesant, cu cât este o poveste care nu mizează neapărat pe o anumită rețetă și nu asumă vreunul din trendurile populare. E, în fapt, un roman destul de greu de încadrat, o poveste care amestecă drama de război cu romanul inițiatic și cu o atmosferă magică a copilăriei, adresându-se deopotrivă ofertant și adulților dar și categoriei young-teens. Primele lucruri pe care le remarci când cîtești cartea lui Markus Zusak e că se petrece undeva în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și că e scrisă din perspectivă Morții, asumată drept instanță narativă omniscientă. Nu avem de a face cu o personificare a morții însetată și încântată de numărul mare de victime pe care vremurile îl prilejuiesc. Mai degrabă avem de a face cu o personificare funcționărească, umanizată – până și Moartea pare copleșită de sarcinile nenumărate pe care le are de dus la bun sfârșit în preajma celei de-a doua conflagrații mondiale. Fără să judece sau fără să condamne, Moartea își permite însă să rămână impresionată de strategiile de supraviețuire ale celor al căror destin îl urmărește cu atenție. Unul dintre aceste destine este cel al lui Lieșel Meminger, o fețiță semianalfabetă din Germania nazistă. Rămasă fără tată (despre care știe că a dispărut, pe motiv că ar fi fost comunist), asistând la moartea fratelui său, Lieșel e lăsată în grija unei familii adoptive. În ciuda perioadei ideologice traumatizante, în ciuda războiului care e pe cale să izbucnească, strada pe care locuiește Lieșel, dintr-un orășel german, are multă culoare și personalitate, amintind pe undeva de strada Sardinelor a lui Steinbeck: un loc al celor săraci și marginalizați, un spațiu pestriț în care ursuzul Pfiffikus înjură cu talent, băbătia care supraveghează magazinul își cântărește clienții cu asprime, un spațiu în care copiii joacă fotbal nestingheriți iar micii meseriași își găsesc câte ceva de făcut, de la o zi la alta. Surprinsă de personalitatea blândă a zugravului Hans Hubermann și de severitatea soției sale Rosa care, deși gătește cumplit și te scoate repede din sărite, are o sensibilitate incontestabilă, Lieșel învață să găsească resorturile de a-și reconstrui viața, într-un context în care ordinea și previzibilitatea cotidiană sunt dărâmate de buldozerul ideologiei și războiului. Sunt vremurile în care naziștii își sărbătoresc triumful arzând cărți condamnate în piețe publice, în care încep recrutările pentru război, în care persecuțiile asupra evreilor sunt tot mai vizibile: de la verificări la domiciliu și până la escortarea convoaielor spre ghetouri și lagăre de exterminare. În tot acest timp, Lieșel descoperă pasiunea pentru citit: ajutată de tatăl adoptiv, exersând în subsolul casei alfabetul și vocabularul, Lieșel își trăiește firescul copilăriei, devenind un mic.. hoț de cărți. Căci cum să se bucure o fețiță săracă de magia cuvintelor dacă nu căutând în piața unde se ard publicațiile interzise sau în biblioteca primarului, unde nu întotdeauna se întră pe ușa din față? Cărțile devin instrumentele și simbolul salvării atât pentru Lieșel cât și pentru evreul pe care familia Hubermann îl ține ascuns în casă, onorându-și o mai veche datorie morală. Romanul lui Zusak este o poveste despre eroismul minor, despre felul în care anonimii prinși sub tăvălugul distructiv al epocii încearcă să își construiască un sens existențial paralel cu standardul impus de istorie. Elemente mărunte precum: un cântec interpretat la acordeon, un pahar de șampanie savurat într-un context inedit, adăpostul dat unui om nevoiaș și îngrijirea să necondiționată, lectura cărților care nu își propun să îndoctrineze ajung să devină gesturi de delimitare morală față de crimele și fanatismele ridicate la rang de virtute, ajung să construiască un glob de cristal fragil care, chiar dacă nu rezistă bombelor și intimidărilor, transmite reflexiile unei umanități ușor recognoscibile, în decorul cenușiu pe care îl traversează protagonișții. Nu în ultimul rând, cartea lui Zusak este o poveste despre puterea cuvintelor: o putere distructivă simbolizată de regimul dictatorial al lui Hitler (construit, așa cum sugerează povestea evreului Max Vandenberg, tocmai pe un discurs repetitiv și convingător al urii) dar și puterea lor protectoare, puterea constructivă pe care Lieșel o descoperă în cărți, instrumentele simbolice care stimulează imaginația și întrebările într-o epocă inundată de răspunsuri și îngustime spirituală. Sever Gulea, pentru blog.libris.ro Citește mai puțin...