„În ampla structură a vitalului, dincolo și mai adânc decât omul „mărunt” și decât cel „elementar”, Gârleanu găsește o nouă formă a vieții, sprijinind și incluzând pe toate cele mai înaintate și mai complexe, forma „umilă” a vitalității, expresia ei cea mai simplă și cea mai generală.
Citește tot rezumatul cărții Din lumea celor care nu cuvanta... Povestitorul îi îmbrățișează destinul cu pietate panteistă și, înveselindu-se sau vărsând o lacrimă pe seama ei, plânge și râde de sine însuși, de toți oamenii laolaltă și poate chiar de zei. Este aici o atitudine tipică a naturalismului modern, adică a acelei îndurmări literare formate în școala interpretării științifice a vieții, care se călăuzește de convingerea că umanul se rezolvă în biologie și că spiritul nu are alte legi decât acelea ale vieții în general. Unitatea vieții permite aflarea tâlcurilor ei generale în acele din formele ei, care, fiind mai simple, sunt, în același timp, mai limpezi...” Tudor Vianu, ”Arta prozatorilor români”, Chişinău, Editura Hyperion, 1991, p.179-180. Citește mai puțin...