Cartea vietii lui Iisus

    De-a lungul timpului, viața lui Iisus a fost subiectul multor cărți scrise de autori celebri, și foarte apreciați cum ar fi: Giovanni Papini, Lloyd C. Douglas, Ernest Renan sau Franco Zeffirelli.Dar cea mai frumoasă dintre ele a rămas până astăzi Cartea vieții lui Iisus, publicată în 1853 și aparținând lui Alexandre Dumas, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.     Rezultat al unei temeinice documentări, cartea este concepută într-un stil accesibil, curgător, ca un roman ce relatează fapte reale începând cu Nașterea Domnului până la crucificarea și Învierea Sa. Exemplificativ, câteva titluri de capitol ilustrează un mod de abordare menit să capteze interesul maxim al cititorului prin aducerea în prim-plan a unor elemente mai puțin cunoscute de publicul larg: Ispitirea din pustie, Frumoasă păcătoasă Maria Magdalena, Nenorocirile Ierusalimului, Ultima suflare a trădătorului, etc.     O lucrare de excepție, de mare interes nu numai pentru persoanele de orientare creștină, ci și pentru cei aparținând altor comunități religioase.     Fragment din volumul "Cartea vieții lui Iisus" de Alexandre Dumas:     “lisus, calm și trist, lăsase să cadă asupra lui acest torent de injurii, fără a-l întrerupe. Când însă acuzatorul s-a oprit el și-a ridicat capul obosit și privindu-l pe Ana cu blândețe supremă, zise: Eu am vorbit în public, față de toată lumea. Am propovăduit în templu și în sinagogile unde se strângeau evreii. Niciodată nu am zis ceva secret. Pentru ce mă cercetezi? Întreabă-i pe cei ce m-au auzit, care este doctrina mea. Privește în jurul tău, toți cei care sunt aici pot să-ți repete ceea ce am spus.     Simplitatea și blândețea lui lisus l-au exasperat pe acuzator care lasă să-i scape o mișcare de ură. Un soldat, care poate că nu înțelesese ceea ce spusese lisus, dar clare pricepea gestul marelui preot, se însărcina să răspundă.     — Obraznicule! zise el, așa se vorbește seniorului Ana?     Și cu mânerul săbiei sale, pe care-l ținea în mână, îl lovi pe lisus peste gură. Imediat, sângele țâșni din nasul și buzele lui lisus care, zdruncinat de lovitură și împins brutal cei ce-l înconjurau, căzu într-o parte, pe trepte.     Câteva murmure, acoperite îndată de o avalanșă de strigăte, de insulte și de ocări, se ridicară din sală. Din nenorocire, aceste murmure erau slabe, iar blestemele prea puternice.     — Dacă am greșit, arătați-mi ce! Dar dacă am vorbit bine, de ce mă loviți?     — Haidem, reluă Ana. Cei care vor să-l dezmintă, să-l dezmintă, iar cei ce au adus acuzații, să-l acuze.     Și el făcu semn soldaților care-i mențineau pe cei prezetenți cu lemnul lanciei, să ridice aceste bariere. Atunci, toată gloata se repezi spre lisus, urlând, ocărand, acuzând.     — El a zis că e rege!... A zis că fariseii sunt neamuri de șerpi, limbi de vipere!... Că învățații și cărturarii erau ipocriți și nelegiuiți!... Că templul era o peșteră de tâlhari!... El a zis că este regele evreilor!... A zis că va dărâma templul și că-l va reconstrui în trei zile!... El a făcut Paștele joi!... A vindecat în ziua de sabat!... A făcut zavera în cartier!... Oamenii din Ofel l-au numit profetul lor!... El a strigat nenorocire Ierusalimului!... El mănâncă cu cei necurați, cu vagabonzii, cu leproșii, cu sărăcanii!... Iartă păcatele femeilor cu viață destrăbălată!... Împiedică lapidarea femeilor adultere!... El învie morții, prin vrăji nelegiuite!... La Caiafa, vrăjitorul! La Caiafa, profetul mincinos! La Caiafa, cel care insultă religia și pe Dumnezeu!”