Casa spiritelor

Casa spiritelor este o scrisoare de dragoste trimisă de Isabel Allende, peste timp și peste lumi, bunicului ei. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, unde ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvășit de cutremure și uragane, devin o a doua natură a personajelor. Împletind mistica și politică, splendoarea și decadența unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare povesti născute la granița secolului XXI.   Distins cu numeroase premii literare, romanul Casa spiritelor a fost adaptat pentru marele ecran în 1993, în regia lui Billie August, cu o distribuție de excepție: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Close și Antonio Banderas.   „Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunța că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, în care ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvășit de cutremure și uragane, par o a doua natură a personajelor. Împletind mistica și politică, splendoarea și decadența unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare cărți din literatura contemporană. Fragment din cartea "Casa spiritelor" de Isabel Allende: "Erau vremuri grele. Pe atunci eu aveam în jur de douăzeci și cinci de ani, dar mi se părea că am toată viața înainte pentru a-mi făuri viitorul și situația pe care o doream. Munceam ca un animal și, în rarele ocazii în care mă așezam să mă odihnesc, obligat de pauzele duminicale, simțeam că pierd clipe prețioase și că fiecare minut de răgaz însemna un secol în care eram departe de Rosa. Trăiam în mînă, într-o căsuță din scânduri cu acoperiș de tablă de zinc, pe care mi-am făcut-o singur, ajutat doar de doi peoni. Ea constă într-o singură cameră, pătrată în care mi-am pus lucrurile, cu câte o ferestruică în fiecare perete, ca să circule aerul fierbinte al zilei, și cu obloane pe care le închideam noaptea ca să mă apăr de vântul înghețat. Tot mobilierul se reducea la un pat de campanie, un scaun, o masă rustică, o mașină de scris și un seif greu, pe care a trebuit să-l aduc cu catarii prin deșert, în care țineam leafa minerilor, ceva documente și un săculeț din pânză de cort în care străluceau bucățelele de aur care reprezentau rodul trudei noastre. Nu era comodă casa, dar eu eram obișnuit cu lipsa de comoditate. Niciodată nu făcusem o baie caldă, iar amintirile pe care le păstram din copilărie erau de frig, singurătate și un gol permanent în stomac. Acolo am mâncat, am dormit și am scris timp de doi ani, fără altă distracție decât niște cărți citite și răscitite, un vraf de ziare vechi, niște texte în engleză, care mi-au folosit pentru a învăța rudimentele acestei limbi magnifice și o cutie cu cheie în care îmi păstram corespondența cu Rosa. Mă obișnuisem să-i scriu la mașină, făcând o copie pentru mine, punându-le în ordine după dată, împreună cu puținele scrisori pe care le-am primit de la ea. Mâncăm același tain care se gătea pentru mineri și interzisesem alcoolul în mînă. Nu țineam nici acasă, pentru că mi-am zis mereu că singurătatea și plictiseala sfârșesc prin a face din om un alcoolic. Poate că amintirea tatălui meu, cu cămașa descheiată la gât, cravata desfăcută și plină de pete, ochii tulburi și răsuflarea grea, mereu cu paharul în mână, a fost cea care m-a făcut abstinent. Nu am talent de băutor, mă îmbat repede. Am descoperit asta la șaisprezece ani și n-am uitat. M-a întrebat odată nepoată-mea cum de am putut trăi atâta timp departe de civilizație. Nu știu. Dar pesemne că mi-a fost mai ușor decât altora pentru că nu sunt o persoană sociabilă., nu am mulți prieteni și nu-mi plac sărbătorile și petrecerile, dimpotrivă, mă simt mai bine singur."