Cavalerul resemnarii

     “Cavalerul resemnării” este al doilea volum din Trilogia Exilului, primul fiind “Dumnezeu s-a născut în exil”, iar ultimul “Salvarea de ostrogoți. Prigoniți-l pe Boetiu”. Romanul ne poartă prin spații în același timp simbolice și reale, un colț de Valahie inspirat din realitate și totodată abstract, purtând însemnele patriei după care tânjește exilatul, un teritoriu al puritații, al pădurilor veșnic verzi și al munților, precum și printr-o Veneție care pune mai presus de orice frumosul și seducția, alăturându-le însă unei corupții profunde, unui putregai interior atotstăpânitor.     Timpul acțiunii are de asemenea valențe ale realului, este epoca evului mediu, dar este și o picătură de timp cristalizat din istoria umanității, în care personajele și pasiunile sunt prinse în veșnicie. În acest context se desfășoară două povesti de dragoste, lupta unui popor pentru înlăturarea jugului otoman, bătăliile interioare ale unui voievod în căutarea identității și a armoniei, călătoria sa printr-o Europă sfâșiată de conflicte și de intrigi.     Roman istoric, roman de dragoste, roman filozofic, splendid tradus din franceză de Ileana Cantuniari, Cavalerul resemnării constituie o lectură care îmbogățește mintea și farmecă sufletul. (Editura Vremea)     Vintilă Horia este singurul scriitor român care a obținut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză “Dumnezeu s-a născut în exil.” Prea puțin cunoscut în propria sa târă, în spațiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.      Fragment din volum:       “Mi-a spus: „Data viitoare va fi rândul tău, prietene, acum nu mai am bani." I-am vorbit de nevastă și de copiii mei, plângând de furie și de tristețe. Știți ce a făcut, domnii mei? I-a spus ceva scribului, care a notat într-o terfeloagă pe care o ținea sub braț, soldații mi-au scos lanțul pe care-l purtăm de doi ani în jurul gleznelor și l-au petrecut pe după picioarele călugărului. Rămăsese el în locul meu, înțelegeți? Devenise în mod voit rob, pentru ca eu să-i pot revedea pe ai mei. Spuneam că am văzut niște lucruri. Iată unul din ele și știu că o să vă vină greu să credeți. Călugărul a spus doar atât: „De ești un bun creștin, plătește cei patruzeci de scuzi Călugărilor Mercedări de la Veneția, care mă vor răscumpăra cu acești bani. De nu, fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău. Ești tată de familie iar eu sunt singur pe lume. Trebuie să ajungi îndărăt la ai tăi. Meseria mea este să fac ceea ce am făcut. Mergi în pace."     Am fost îmbarcați a doua zi, împreună cu alți robi eliberați, însoțiți de Mercedării care plătiseră pentru ei. Le-am povestit ce mi se întâmplase și ei nu s-au mirat, însoțitorul lor, că fiecare dintre ei, riscă să înlocuiască robi, să plătească pentru ei cu trupul său, de fiecare dată când făcea această călătorie. Asta le era meseria, după cum zicea călugărul. Necredincioșii n-ar fi în stare de asemenea gesturi. De asta vă spuneam că văzusem niște lucruri, lucruri care fac poate plăcere lui Dumnezeu și care vor sfârși prin a salva creștinătatea.      Udina Burbur privi cerul înnorat, de unde reîncepuse să cadă ploaia cea măruntă.     - În seara aceea când v-am întâlnit, domnilor, mă întorceam  așadar dintr-o lungă călătorie. Stătusem o lună la Veneția, în casa Mercedărilor, ca să recapăt forța și să reintru în pielea mea. I-am promis părintelui stareț să-i trimit cât mai curând cu putință cei patruzeci de scuzi pe care îi datorăm ordinului și, într-o noapte, am trecut din nou hotarul dintre lumea liberă și a noastră."