Un mormant in cer

    Această carte face parte din seria cărților pe care Vintila Horia le-a scris inspirat de durerea propriului exil. „Un mormânt în cer” redă povestea pictorului El Greco, căruia exilul i-a adus în suflet tulburare, dar printre oameni, faima. Cartea este fascinantă prin contrastul pe care-l propune între realitatea istorică marcată de existența omului inferior, condus de instincte primare, și superioritatea spirituală a artistului, aflat în căutarea divinului și a descoperirii sensului suferinței.     Sunt comentatori care afirmă că "Un mormânt în cer" este cel mai împlinit, cel mai complex, cel mai frumos roman al lui Vintilă Horia. Despre exil, mereu despre exil, durerea sfâșietoare, perenă, rodnica — izvor al creației acestui mare autor. Viața unui alt mare exilat, a unui alt imens creator, cretanul El Greco, devine creuzetul în care Vintilă Horia recreează arhetipuri, mituri, modele: artistul complet, subordonat artei sale, exilatul care-și transforma suferința în artă, opera care înglobează destine, iubirea care purifică și sanctifică, visul de unitate creștină. Proiectat pe pânza multicoloră a Europei veacului XVI, dar, ca toate cărțile lui Vintilă Horia, desfășurându-se de fapt într-un timp ideal, de dincolo de timp, Un mormânt în cer este un roman multiplu, care se poate citi pe straturi, de la suprafață incandescentă până în profunzimile sale filozofice, dăruind bucurie cititorilor cu mijloace de percepție și de înțelegere diferite. Ca oricare operă de geniu, indiferent de nivelul de cunoaștere și de simțire al celui care se adâncește în Iumea cariii, aceasta i se va întipări în cuget, îmbogățindul. (Editura Vremea)      Fragment din volumul "Un mormânt în cer" de Vintilă Horia:     “Într-adevăr, de când capitala se mutase la Madrid și capitala capitalei la Escorial, Toledo începuse să decadă, încetul cu încetul; totuși ruinarea lui nu era încă prea spectaculoasă, rădăcinile-i în trecut continuau să pompeze seva și beneficii, multe familii nobile nu se hotărau să-și părăsească palatele strămoșești, și strălucirea Madridului nu se dezvoltă cu repeziciunea cu care ei gândiseră să speculeze terenuri și case, astfel încât, mai devreme sau mai târziu, a-i provoca decadența putea însemna o afacere bună. Dar cine ar fi îndrăznit? Pe nevăzute, vrăjmașii deveniseră legiune. Cei din susul scării sociale, situați azi într-un Madrid unde cei de jos ar fi prosperat la adăpostul noutății și grandorii, puteau coincide în intenții cu invitații la cină din acea noapte. Eșuaseră și proiectele, destul de avansate, la care colaboraseră tehnicieni specializați, de a lega Toledo de Lisabona, lărgind și canalizând apele Tajo-ului. Toledo ar fi devenit un port cu acces direct la Ocean și la Indiile Occidentale, umbrind nouă capitală.     — Și iată că deodată apă nu mai ajunge, adăugă Medinilla. Nici să stingă flăcările acestea, nici să ridice nivelul fluviului. Nici pentru un incendiu, nici pentru un port.     Și începu să râdă cu ironie și cruzime. Era foarte tânăr și credea într-un Toledo veșnic, ca și mine și părintele Păravicino, dar există veșnicii care implică tocmai dispariția vizibilului, pentru ca esența să se înstăpânească pe trecut și viitor după ce a eliminat piedica prezentului. Cerând scuze, m-am despărțit de cei doi prieteni ai mei. Străbătui mulțimea, coborâi spre Poarta Nueva, întrucât pe cealaltă poartă, a Sângelui, nu se putea trece din cauza incendiului care mistuia clădirile de pe ea, o luai la fugă, de data asta mai ușor fiindcă drumul era în pantă, și mă îndreptai spre mașinărie. Acolo am dat de Juanelo chiar lângă primul turn, cel de lângă apă. Era foarte ocupat, încercând să repare ceva. Îi auzii vocea, atât de italiană în vălmășagul țipetelor și strigătelor și ecourilor îndepărtate ale vâlvătaii, clamând către cer, într-o criză de prefăcută disperare:     — Non c'e niente da fare. Nu pot face nimic."