Dumnezeu s-a nascut in exil

• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatură Tema exilului se află așadar plasată în centrul operei sale; sunt puține temele la care oamenii epocii noastre să se simtă mai bine acordați. Exilul cu suferințele lui, cu sfâșierile lui, cu nostalgiile lui tragice, dar și cu nemaipomenita lui forță de purificare. „Am ales exilul spre a putea spune adevărul”, ne asigură Nietzsche. […] În 1958, Vintilă Horia a avut o întâlnire, o întâlnire de spirit. Se celebrau în anul acela două mii de ani de la nașterea lui Ovidiu. A reluat operele poetului, mai mult sau mai puțin uitate după bacalaureat. A fost o revelație. Ovidiu fusese și el un exilat. Ba mai mult: murise pe teritoriul României… Între scriitorul latin din secolul I și scriitorul român din secolul XX s‑a format o relație, un fel de legătură supranaturală, care provenea dintr‑o tainică asemănare. Prin Ovidius Naso, Vintilă Horia se recunoștea în Tristele, în Ponticele poetului. Curând, exilatului de la Madrid, care s‑a identificat ca să spunem așa cu modelul său, i s‑a impus ideea de a‑și exprima propria experiență. Astfel s‑a născut această mare carte: Dumnezeu s‑a născut în exil. - DANIEL‑ROPS, membru al Academiei Franceze Fragment din volum:   “Venea des pe la mine, în nopțile în care nu era ocupată în oraș maică-sa, care îngrijea de bolnavi și făcea toaletă de pe urmă a răposaților. Dragostea noastră a ținut până la sfârșitul verii și poate încă ar mai fi ținut, căci o iubeam, dacă un eveniment, care nu era o surpriză pentru mine decât în sensul în care-l credeam cu putință la Roma și cu neputință la Tomis, nu mi-ar fi domolit avântul. Lidia mă trăda. Bănuiam, dar era doar o bănuială și nimic mai mult. Nu ea a fost cea care mi-a provocat dezgustul, ci bărbatul care o ținea în brațe. Abia plecase de lângă mine, într-o noapte - nu puteam să adorm căci mă obseda amintirea ei - când m-am îmbrăcat și am ieși din casă, hotărât să mă apropii de casa ei, să-i vorbesc și să rămân la ea dacă era singură, sau să-i fac semn și s-o conving să se întoarcă la mine acasă imediat sau mai târziu. Am urcat fără zgomot scara, am dat la o parte perdeaua din pânză aspră care ținea loc de ușă și am văzut-o pe Lidia în brațele lui Herimon, sărutându-l cu patimă. Stăteau amândoi cu ochii închiși, vedeam sudoarea scurgându-se pe obrajii enormi ai prietenului meu, un miros infect umplea interiorul sărăcăcios pe măsura acelor ființe inferioare. Ceea ce m-a impresiona cel mai mult a fost chipul acelei femei pe care-l acoperisem cu sărutări cu câteva ceasuri în urmă. Mi se părea urâtă și vulgară, cu trăsăturile feței descompuse de căldură și de un simțământ care oscila între excitație și dezgust. Era evident că Herimon știuse să profite de poemul meu și de banii lui. Am coborât fără zgomot și m-am întors acasă. Nu-i urăm. Herimon intrase în drepturile lui, iar Lidia găsise soluția pentru a ieși din mizerie. Idila lor era rodul poeziei mele, dar asta nu-mi aducea nici o mulțumire. Un soi de disperare îmi chinuia trupul. M-am dreptat spre casa lui Artemis, dar și la ea era cineva."