Ce-am pierdut in foc

Universul Marianei Enriquez este populat de femei, dar nu e unul blând. Este bizar în cel mai sofisticat și mai neliniștitor mod cu putință, cu atât mai diabolic cu cât straniul irumpe din țesătura banală a vieții cotidiene. Personajele ei se confruntă cu abuzuri, sărăcie, droguri, criminalitate, trafic de copii, patologii dintre cele mai diverse, diformități, violență. Fiind jurnalistă de profesie, multe dintre proze pleacă de la întâmplări reale apărute în presa vremii - criminalul în serie copil rămas în istorie sub numele de Piticul Clăpăug, doi adolescenți torturați de poliție într-o suburbie sinistră a Buenos Airesului și forțați să se arunce în apele unui rău poluat -, dar ficțiunea ei împinge totul la un alt nivel.   Aici, în aceste povestiri electrizante care lovesc cititorul direct în plex, macabrul rafinat este împins la rang de artă: magie neagră, sfinți răzbunători, case bântuite, dispariții cât se poate de misterioase, femei care își dau singure foc pentru a protesta împotriva violenței domestice.   Rezultatul – o combinație bulversantă de Poe, Stephen King și Cortăzar – este de neuitat.   „De mică am adorat literatura horror și gotica. Cu anii, mi-am lărgit orizonturile literare, dar pentru mine acest gen rămâne la fel de fascinant. E popular, ceea ce-mi place. Provoacă reacții fizice, ceea ce-mi doresc mereu de la ficțiune. Și e un gen minunat care-ți permite să fii extrem de grav și să atingi subiecte foarte serioase (politică, moartea, frica, insatisfacția), rămânând în același timp captivant. Nu știu dacă-mi ies toate aceste lucruri în povestirile mele, dar asta încerc să fac.“Mariana Enriquez   „Povestirile Marianei Enriquez surprind dimensiunea istorică și conștiința de clasă, însă personajele sale nu fac uz nici o clipă de sentimentalism sau milă. Autoarea căută un adevăr mai profund – și mai tulburător – decât cel permis de regulile stricte ale realismului. O carte explozivă și fascinantă, excelând în grotesc și cel mai negru umor.“ New York Times Book Review     „În mâinile scriitoarei, inegalitatea, frumusețea și corupția Argentinei se împletesc pentru a deveni o manifestare a celor mai întunecate gânduri și frici ale noastre.“ VanityFair   „Foarte feministă Mariana Enriquez amestecă cu un extravagant talent de povestitoare fantasticul și realismul cel mai sordid. Mariana Enriquez este o vrăjitoare povestitoare.” Telerama      Fragment din romanul "Ce-am pierdut în foc" de Mariana Enriquez:       „Drama a apărut într-o dimineață când au scos-o pe Lucila pe targa din apartamentul în care locuia împreună cu Mario Ponte: avea arsuri pe 70% din corp și s-a spus că nu avea să supraviețuiască. A supraviețuit o săptămână.     Silvina își amintea vag de știrea difuzată în presă, de poveștile de la birou. Mario Ponte îi dăduse foc după o ceartă. Exact ca în cazul fetei de la metrou, golise o sticlă de alcool peste ea — ea era în pat după care aruncase un chibrit aprins pe trupul gol. A lăsat-o să ardă câteva minute, după care a acoperit-o cu o pătură. Apoi a sunat la ambulanță. La fel ca soțul fetei de la metrou, a spus că ea fusese de vină.     De aceea, când femeile au început să-și dea foc cu adevărat, nimeni nu le-a crezut, se gândea Silvină în timp ce aștepta autobuzul (nu mergea cu mașina ei atunci când o vizită pe maică-sa; se temea să nu fie urmărită). Lumea credea că-i protejau pe bărbați, că încă le era frică de ei, că erau în stare de șoc și de-aia nu puteau spune adevărul. A durat ceva până să fie acceptată ideea că își dădeau foc singure.     Acum, când nu trecea o săptămână fără ca o femeie să nu-și dea foc, nimeni nu se dumirise încă ce era de făcut, cum să le oprească, în afară de chestiile clasice: controale, poliție, pază. Dar astea nu funcționau. O prietenă anorexică i-a zis odată Silvinei: nu te pot obliga să mănânci. Ba pot, îi răspunsese Silvină, cu o sondă sau perfuzii. Da, dar nu te pot controla încontinuu. Tăi sonda. Îți scoți perfuziile. Nimeni nu te poate ține sub observație douăzeci și patru de ore pe zi, oamenii mai și dorm. Era adevărat. Până la urmă, fosta ei colegă de școală a murit. Silvina s-a așezat cu rucsacul pe genunchi. S-a bucurat că nu avea de schimbat autobuzul. Întotdeauna se temea ca nu cumva deschidă cineva rucsacul și să-și dea seama ce avea în el.”