Cam de la Cartea singurătăților încoace Gellu Dorian a devenit, tot mai accentuat, un vitalist al deprimării și degradării, trăind dintr-un fel de fond entuziast al elegiei existențiale. Cealaltă viață e un punct de maximă pe această vitalitate a prăbușirii și destrămării, reprezentînd varianta sa a giudețului sufletului cu trupul. În reprezentarea lui, Gellu Dorian investește o imaginație cu epos, desfășurată în spectacole și scenarii cînd condensate în materialități expresioniste, cînd transformate în parabole și năcazanii. Subsolul biografic (vizibil invocat, dar fără ca poetul să ajungă un biografist) e folosit ca depozit de anxioase și sublimat în trame vizionare administrate în cicluri cu dominanta tematică premeditată. Confesiunea se proclamă în paradigme vizionare delimitate de acest criteriu al dominantelor, dar decisivă în rulajul ei e organicitatea angoasei, fluxul nemediat – și imediat – al acesteia. Cînd vorbește „despre moarte”, Gellu Dorian vorbește, de fapt, despre „viața” lui – și această echivalență e ecuația iradiantă în întreg volumul. Versetele se încarcă nu doar de panică, ci de un fel de electricitate a panicii existențiale, în care „orice spaimă cît de mică devine apocalipsă”. Reportajul acestei panici, în care „sîngele” „se face nisip” iar „odihna” devine „un chin continuu,” e transcris în notații galopante care transformă poemele în șuvoaie. Imaginația lui Gellu Dorian e entuziastă, efervescență, dar ea se aplică pe un scenariu suplicial. - Al. Cistelecan
