Cei patru mari

Hercule Poirot pare că și-a găsit în sfârșit un adversar pe măsură: un cartel criminal cu puteri nelimitate, decis să cucerească întreaga lume. Atunci când un musafir neașteptat îi vorbește, înainte de a muri, despre "Numărul 1" - creierul  "Celor patru mari", "Numărul 2" - un multimiliardar,  "Numărul 3" - o franțuzoaică și "Numărul 4" - distrugătorul, Poirot nici nu bănuiește că acesta este începutul unei lupte ce îl va pune în pericol de moarte pe prietenul său Hastings și chiar pe el însuși. O înmormântare neașteptată, un frate geamăn despre care nu s-a mai pomenit și o veche prietenă a lui Poirot vor provoca o răsturnare spectaculoasă de situație...       Fragment din roman:       “Am luat telegrama și tocmai mă pregăteam să cobor, când mi-a venit o idee. Oare nu puteam lăsa vreun indiciu total insignifiant pentru dușmani, dar semnificativ pentru Poirot? Am alergat la bibliotecă și am lăsat să cadă patru cărți pe podea. Poirot le-ar fi văzut imediat, iar dezordinea avea să-l șocheze. Am aruncat apoi o lopată de cărbuni în foc, având grijă să las patru bucățele în afara șemineului. Am făcut tot ce am putut. Nu-mi rămânea decât să sper că Poirot va interpreta cum trebuie semnele.     M-am grăbit să. cobor. Chinezul a luat telegrama, a citit-o, apoi a băgat-o în buzunar și mi făcut semn să-l urmez.     După un marș lung și obositor, am luat un autobuz și apoi un tramvai. Ne îndreptăm mereu către est. Am traversat cartiere stranii, a căror existență n-o bănuisem niciodată. Ajunsesem la docuri, și astfel mi-am dat seama că ne aflăm în inima cartierului chinezesc.     Deși încercasem să-mi păstrez stăpânirea de sine, m-am înfiorat. Călăuza mea a continuat să meargă, străbătând un labirint de străduțe. La un moment dat ne-am oprit în fața unei case dărăpănate. După patru lovituri la ușă, un alt chinez a deschis și s-a dat la o parte ca să ne lase să intrăm. Bătăile în ușă fuseseră ultima mea șansă. Acum mă aflam într-adevăr în mâinile dușmanului.     Al doilea chinez m-a condus pe niște scări șubrede și apoi într-o pivniță plină cu baloturi care degajau un miros puternic de mirodenii. Mă simțeam înconjurat de atmosfera Orientului: obscură, înșelătoare, sinistră...     Însoțitorul meu a dat la o parte două dintre nenumăratele baloturi, dezvăluind un mic tunel în perete. M-a obligat să intru acolo. Tunelul era destul de lung și prea jos ca să ridic capul. Curând, am ajuns într-o altă pivniță.     Chinezul a bătut de patru ori într-unul din pereți. O bucată de zid s-a ridicat, lăsând la vedere un culoar îngust. Am intrat și, spre uimirea mea, m-am trezit într-un palat desprins parcă din “O mie și una de nopți”.”