Extraordinarul roman de debut al lui Sarah Stricker ”Cinci copeici” a fost recompensat cu numeroase premii, printre care Premiul Mara Cassens, cel mai mare premiu pentru debut în limba germană. Discernământul și profunzimea care însoțesc stilul jurnalistic al autoarei, plin de umor, nu fac decât să potențeze prezentarea unei spectaculoase drame de familie. Anna, naratorul romanului, rememorează povestea propriei vieți în secvențe intercalate și priviri retrospective. Un bunic tiranic, ale cărui încercări brutale de intruziune în viața propriei fiice, de o urâțenie frecvent menționată în poveste, se perpetuează vreme de ani întregi, o fiică docilă, de o impresionantă imaturitate, și o soție aflată permanent în pragul unei crize constituie ingredientele unei povești pe cât de amuzante, pe atât de dramatice. Narațiunea Annei este un omagiu adus neconvenționalei sale mame, ale cărei trăiri și experiențe fac deliciul acestui roman tragicomic în cel mai bun sens al cuvântului. Fragment din roman: „Ilse avusese dreptate. Furia era într-adevăr mai ușor de îndurat decât tristețea. Sau teamă. Ori dorul. Sau cum se mai cheamă senzația care îți strânge stomacul. Mama nu prea se pricepea la identificarea corectă a senzațiilor. Se simțea un pic că foamea, o poftă pe care corpul ei o uitase. Sau nu o cunoscuse niciodată. O anume neliniște, care nu se lăsă alungată în niciun fel de o alergătură oricât de agitată. Dar un lucru ajută: furia. O furie netalăzuită îndreptată spre tată, care într-adevăr se molipsise. Acum trebuia să îl Îngrijească ea pe el, la fel cum o îngrijise el pe ea. Trebuia să-i tamponeze fruntea transpirată, să-i dea sucuri de băut și supă de la bunica. Chiar dacă el îi spunea, de mai multe ori pe zi chiar, să nu o facă. - Du-te liniștită la muncă, îi șoptea el, luând lingura cu degetele lui subțiri ca picioarele de muscă, eu mă descurc. Doar știu c nu vrei să stai acasă toată ziua. Nu-ți face griji pentru mine. N-o să mor dacă mă lași singur o vreme. - E în regulă, zicea mama, trăgându-i lingura din gură, cu colțurile gurii în sus. Dar tata nu se grăbea să se facă bine prea repede. Încelu să tușească și făcu febră, având ochii la fel de congestionați ca mama. Și evident că, la un moment dat, uita că el singur era de vină pentru asta. Mai mult, începu să-și prezinte nasul înfundat drept o dovadă de dragoste. Când mama îl întrebă cum se simte, el avea grijă să vorbească despre boala ei, despre tusea ei, despre febra ei, despre ochii ei congestionați. - Ai tăi s-au decongestionat deja, nu-i așa? adăugă el cu un zâmbet brav, de parcă într-adevăr ar fi luat boala asupra sa. Dar evident că și cu asta avea intenții prea bune. Nevolnic cum era din naștere, reușise ca pe lângă răceala să se mai pricopsească și cu o infecție intestinală.”
