Cinci copeici este acea lectură la finalul căreia faci cunoștință cu sentimentul unei păreri de rău. Te uiți cu jind la cartea pe care tocmai ai închis-o, dar de a cărei poveste nu ai fost încă pregătit să te desparți.
Sarah Stricker îți poartă pașii în povestea de viața a trei generații. O poveste ce ne este narată de cea de-a treia, dar acțiunea fiind întreprinsă de cea de-a doua, antrenată fiind de prima.
În Cinci copeici, asistăm la genialitatea ce ţine să găsească raţionamentul sentimentelor. Războiul, viaţa, chiar şi moartea îşi găsesc adăpostul sub un sarcasm fin. Sarah Stricker ne derulează în fața ochilor o dramă familială ascunsă sub straturi de cuvinte ironice ce îţi aduc zâmbetul pe buze şi te distrage într-un mod subtil din vaga alunecare spre deprimare şi tristeţe.
Pe parcursul lecturii, Sarah Stricker parcă are tendinţa sau şi-a propus ca ţel acela de a nu face cititorul să cadă în tristeţe şi nostalgie. Mereu trebuie să răsară un zâmbet, indiferent de situaţie.
Anna află într-un final povestea de viață a mamei sale. O poveste cu multe secrete, multe minciuni și un strat tot mai gros de nesiguranță și instabilitate emoțională. Bunicul- erou al războiului. Bunica- supraviețuitoare a războiului. Mama- un geniu de mic copil, sau mai degrabă un copil cu un IQ mare care a avut un mediu propice de dezvoltare. Într-un cuvânt: familia Schneider.
Asistăm la întemeierea unei familii și nașterea unui copil. Suntem pe rând bunica cu un continuu sentiment de panică, teamă și pierdere. Ne pierdem din personalitate, identificându-ne tot mai mult cu soțul puternic ce a rezistat stoic într-un război.
Suntem apoi bunicul, care mai întâi primește darul de a fi tată. Un dar ce se înfățișează sub forma unei fiice care de mic copil dă dovada unei inteligențe peste medie. O inteligență ce în mintea ta tiranică vrei să o cultivi până într-acolo încât copilul devine adult înainte de vreme.
După ce treci de pragul intermediar devii mama Annei. Dar până la rolul de mamă ești adolescenta rațională mereu în alertă, mereu în căutarea explicaţiilor, a științei. Orice simț, orice sentiment, orice acțiune trebuie să aibă un raționament, trebuie supus științei. Rezultat final? Rațiunea domină sentimentul iubirii și a atașării, iar iubirea îți întunecă rațiunea până în punctul în care te pierzi cu totul de sine.
Mama ura cel mai tare slăbiciunea. Toată viața îi fusese înculcat să se țină departe de ea, ca de o mlaștină pe care nu ai văzut-o niciodată, dar despre care ți s-au povestit atât de multe povești de groază cu înecați, încât însăși menționarea numelui este suficientă să te facă să te îndepărtezi speriat.
Primește iubire necondiționată pe care o reneagă de parcă ar fi ciumă. Un sentiment care nu este dovedit științific nu se poate supune propriei rațiuni așa că o reneagă în continua ei căutare a explicațiilor logice. În mintea ei rațională, iubirea era menită doar oamenilor săraci cu duhul, celor care fuseseră păsuiți sau la care darul inteligenței nu a mai ajuns.
Dragostea lui ”necondiționată”, cum o numea cu fața întoarsă, de parcă ar fi fost vorba despre ceva revoltător, era destinată în ochii ei doar oamenilor incapabili să îndeplinească condițiile. O iubire de care oamenii ca ea nu aveau nevoie.
Apoi, este nevoită să facă faţă unor sentimente suspecte care nu pot fi explicate, dar care se supun simptomelor aşa-zisei iubiri. Dar cum poate un om de-a-ntregul raţional să înţeleagă şi mai ales să acţioneze sub impulsul unui astfel de asalt? Răspunsul. Nu poate. Se lasă dominat. Finalul. Dezastruos.
Iubirea nu luptă cu mijloace cinstite. Îl amețește pe adversar. Îl păcălește că e de partea lui. Îl lasă să creadă că a triumfat. Dar arma cea mai parșivă dintre toate este speranța. Speranța e cea care te împiedică să te aperi. Care te face să nu te mai încrezi în propria rațiune. Care te face să lupţi în continuare, oricât de lipsită de nădejde ar fi situaţia.
La finalul lecturii nu ştiam pe cine să compătimesc mai mult. Pe mama Annei, cea dinainte de a fi testat iubirea? sau, Pe mama Annei, cea care a fost trecută prin focul inimii de dragul iubirii? Nici acum nu pot alege doar pe una dintre ele. Aşa că le compătimesc pe amândouă în egală măsură. Şi pe cea devenită adult dinainte de a fi copil, si pe cea care a devenit iubită înainte de fi iubit.
Pe Anna o vedem doar ca pe un observator. Pe de o parte e mai bine ca a fost mai mult fiica tatălui decât a mamei. A fost scutită de veşnicul zbucium dintre asaltul sentimentelor veşnic cernute de raţionamentul creierului.
De ce ai citi Cinci copeici de Sarah Stricker? Pentru a simţi plăcerea unei lecturi construită în jurul unei drame familiale îndulcită de un sarcasm fin care îţi va aduce constant zâmbetul pe buze datorită situaţiilor de-a dreptul hilare.
Alte recenzii de la Sarah Stricker:
Nu stiu cartea. Multumesc de recimandare. Este interesant titlul.
La multi ani!
Mulţumesc şi eu pentru comentariu. La mulţi ani şi un 2017 cum ţi-l doreşti! :*