Cartea Citire! Predici si meditatii la Apostolul de peste an PDF

    Am aflat, pe parcursul anului 2016, cât de greu este să mărturisești dragostea și puterea iertătoare a Bisericii. Volumul ce-l veți răsfoi ține în el foile de parcurs ale unei curse de apărare prin cuvânt a demnității Ortodoxiei.     Nu sunt decât predici de 2500 de semne, idei-semn de la care să revitalizați citirea textelor din Faptele Apostolilor și din Epistolele apostolice, apărute pe întreg parcursul anului în rubrica din ziarul Sibiu 100%. Meditații scurte, duminicale, datorate lecturii Scripturii și lumii în care ne zbatem. Lor se adaugă cearcănele de gând jurnalistic. Sunt, mai ales, articole scrise în Republica, la îndemnul lui Florin Negruțiu, ori în alte câteva registre de jurnal (Observator Militar, Telegraful Român, Capital Cultural, Cittă di Vița și Lumină). Trebuie să recunosc că mă las luat de val și uneori reacția mea e mai mult de jurnalist decât de preot. La fel de greu este și să-ți măsori reacțiile cu smerenia Evangheliei și să nu rănești pe nimeni prin cuvintele ori aluziile tale. Ultima parte a cărții a preluat Scrisorile către profesorul de religie așa cum au fost acceptate în Lumina Educației prin grija Cristinei Mașcan, redactorul suplimentului Patriarhiei Române. Le-am așezat pe toate sub titlul “...Citire!” din dorința de a încerca să subscriu la nevoia de concentrație în pastorala pe care ne-o transmit tinerii și mai puțin tinerii noștri credincioși.     Fragment din volum:     “Închegați echipe     La vremea la care scriu această Scrisoare către Voi, colegii mei profesori de religie, parte din copiii pe care i-ați crescut sunt în examene. Dimineața i-am văzut intrând în Catedrală. Nu cereau ceva, respirau sfioși, cuprinși de emoția zilei care abia începea. Nu i-am deranjat. Se vedea că încearcă să-și ia ultimul avânt către examen. Spre prânz au venit absolvenții de liceu. Înalți cât așteptările ce le avem de la ei. Simpatici. Apoi, și unii, și alții, s-au întâlnit în biserică, mai zâmbind, mai bodogănind. Unii erau triști, și ceilalți îi încurajau. Erau icoana vieții, chipurile lor care trecuseră prin emoția examenului mi-au adus aminte de propriile examene, de tot ce am văzut mai apoi în viață ca examen. Oare vom reuși vreodată să ne dezbărăm de meteahnă de a-i amenința cu nota, cu examenele, cu duritatea probelor? Riscul cel mai mare este să uităm că avem de a face cu visători, îndrăgostiți, credincioși ori necredincioși, limbuți ori tăcuți, emotivi ori aroganți. Adică avem de-a face cu oameni. Printre tinerii de azi, un puști care s-a așezat în genunchi dinaintea icoanei Mântuitorului. Avea o hârtie în mână. Pe hârtie mai multe nume. Se ruga. Abia după aceea mi-am permis să-l deranjez. Nu, nu avea examen. Da, avea numele unor colegi de la fotbal pe hârtie. Ei, ei aveau examen. De ce se ruga pentru ei? Erau echipa lui. Țineau unii la alții, erau o familie, alergau prin ploaie și se lăsau arși de soare. Erau una. Împreună învinseseră, dar, spunea el, mai ales luaseră bătaie des. De ce se ruga? Examenul lor era important pentru viitorul colegilor lui. Știa că altfel nu vor mai fi lăsați să alcătuiască o echipă. Și mi-a mai spus ceva. Nu mergea la ora de religie. Era exact la ora cu antrenamentul. Dar Doamna de religie nu se supără și venea din când în când cu colegii lui la meciuri. Vaăaai, vor zice apărătorii rigorismului superortodoxiei! Minunat, vor zice alții. Copilul spunea că el citea la religie din respect pentru Doamna. Ce citea? Din ghiozdan a scos o carte de povesti pe care o cunosc prea bine, căci mi-a trecut prin suflet înainte de a fi pe hârtie. Când se depărta de altar minunatul meu prieten șchiopătă. Mi-am adus aminte de unde-i știam chipul.”