Urmând itinerariul invers celui care o condusese spre Elle, Adrienne, român căruia celebra creatoare de modă i-a fost inspiratoare și nu model, Edmonde Charles-Roux a fost nevoită să facă ordine și curățenie într-o întreagă viață de minciuni sau de mărturisiri subtil travestite, pentru a ne-o arăta pe fetița unor negustori ambulanți din Cevennes, născută din întâmplare la Saumur; pe orfană uitată într-o mănăstire din Corrsze, pe mica elevă internă la călugărițele din Moulins, care avea să devină curând poseuse, figuranța într-un santan frecventat de garnizoană, unde cânta Qui qu.
Fragment: "Mereu erau prea mulți copii în familia Chanel, mereu mai mulți băieți decât fete, mai mulți copii decât parale și case joase, pline de smiorcăieli.
În anul 1830 venea pe lume, la cârciuma din Ponteils, un prim-născut pe nume Joseph, la fel ca tatăl lui, cârciumarul. În primăvara lui 1832, la început de aprilie, o nouă naștere și un al doilea fiu. La fel ca primul, a fost dus la biserică — legea lui Dumnezeu mai întâi — după care a fost supus legii oamenilor. Declarația a avut loc în prezența primarului și a doi martori, cultivatori și buni clienți ai cârciumii. Părinții au declarat că doresc să-i dea acestui fiu prenumele de Paulin Henri Adrien. Foarte bine. Nici o opoziție. S-a notat, s-a parafat. Gata. Tocmai se născuse bunicul lui Gabrielle. În 1835, cârciumarul sărbătorea o a treia venire pe lume, cea a lui Jean-Benjamin, în 1837, o a patra, cea a micuțului Ernest, și în sfârșit, 1n 1841, se năștea o primă fată, Josephine. Acestea sunt numerele care figurează în fruntea unei lungi, foarte lungi dinastii. Erau mereu aduși parohului din Ponteils noi Chanel la botezat. Asta pentru că, în aceeași perioadă și cu o stăruință cu totul latină, și alți săteni cu același nume, frați sau veri, zămisleau în același ritm. Între 1830 și 1860, au văzut lumina zilei la Ponteils nu mai puțin de vreo douăzeci de copii cu numele de Chanel, și deja se deslușește la ei un gust care se va perpetua, gustul pentru prenume masculine cu consonante istorice. Vreme în care, în fața acestor băieți, mai degrabă înzestrați pentru aventură decât pentru muncă, și al căror adevărat, unic domeniu, era dragostea; în fața acestor Chanel Marius, Chanel Auguste, Chanel Alexandre, Urbain sau Jules-Cesar, logodnicele din Ponteils, fetele brunete cu piele chihlimbarie, toate cu numele de Mărie, Virginie, Apollonie, care le cădeau în mână, vor fi, de-a lungul a două generații, ceea ce au fost fără excepție toate soțiile Chanel: niște victime, niște albine harnice, care și-au asumat toate rolurile stupului: regine și albine lucrătoare totodată, până la moarte. Suntem în 1850. Cei din familia Chanel erau mereu tributari în munca lor ofertei sau refuzului. Cu excepția fiului mai mare, care îi va urma tatălui la tejgheaua cârciumii, ceilalți, fără nici un ban, muncitori cu ziua, nu erau sub ordinele nimănui. Erau la ordinele pământului. Or pământul mergea prost. Doi dușmani se înverșunau împotriva pădurii de castani, două maladii redutabile, tăciunele și Endothia. De când era lumea lume, nu mai văzuseră așa ceva! Ai fi zis că bieții castani aveau febră. Frunzele se umflau și cădeau. O calamitate."
Coco Chanel
